Houellebecq-ul meu astăzi şi mîine...

Am citit diverse scrise despre acest scriitor, pe care l-am citit cu vreo cîţiva ani buni înainte să devină trend cretin- dacă e la modă să citeşti, îi bag în pizda mamelor lor pe toţi cei care fac aşa ceva - şi, pentru că demonstrează că prietenia poate dura ani de zile, chiar dacă intervin meschine probleme, ieri mi-a fost înapoiată "Particulele elementare", carte pe care şi eu trebuie să o înapoiez, în acelaşi ciclu.
Am stat şi am recitit cea mai crîncenă pledoarie misandră scrisă de vreun bărbat. Houellebecq este, cred, cea mai neîndurătoare şi deformată oglindă a bărbaţilor, noi, femeile, îi mai iubim cît de cît, măcar pentru că sînt ei înşişi.
Stilul e îngrozitor, cumplit de sec şi de cinic, sentimentele îşi croiesc un canal de scurgere tenace şi fără drept de apel către o chimie extrem de precisă şi detaliată a putridului, nici o iluzie, nici o lacrimă în plus sau în minus. De cînd am citit-o prima dată am fost stupefiată de lipsa totală de artificii a băiatului ăstuia. Şi rănită, evident. Chiar aşa? Nimic altceva decît o carne care se sublimează în rafturi, asemenea cărnii de vită pe care o luăm de la supermarche??? Nimic? Între refuzul sexualităţii şi exacerbarea ei rămîne o industrie a sinuciderii?
Cel mai curios este că a început să îmi placă, în timp, din ce în ce mai mult.
Eu - care cred că-s un om exagerat, imediat o dau în drame - am căzut în capcana pe care chiar mie îmi place, cel mai mult, să o întind: sex tumefiat, pule, pizde, nu contează, sîntem prizonierii corporalităţii şi chimiei.
De fapt, m-a atras stilul şcolăresc, toate explicaţiile pentru insectele "cu nume de starlete italiene", care ne devorează, umanitatea dirijată, condusă de o ştiinţă care îţi explică sentimentele, dar e tot atît abstractă ca şi umanitatea în sine.
Rămîne o nostalgie a unui om, unul singur, împăcat cu sine. Numai că nu s-a născut, încă.
Foarte faină cartea asta.