2009, cel mai absurd an

Am stat mult să mă gîndesc dacă acest an a fost cel mai absurd, sau 1988, sau 2003. Cred că anul ăsta a fost cel mai absurd pentru că a fost vid. A fost un an în care aş fi putut fi imens umilită de puţinătatea mea, dar n-am fost, că dorm şi am imaginaţie. Anul în care nu am vrut nimic şi nu am fost nimic mi se pare absurd. Anul în care, pînă la urmă, m-a făcut să mă gîndesc la mine ca la o absurditate, o ceva care se contrazice în funcţie de context, ceea ce azi contrazice ceea ce a spus ieri. Anul în care am dormit. Şi care văd că e cel mai profilic pentru blog. Anul în care am încercat, pentru prima dată, să fiu publicată de Editura "Cartier" şi nu am reuşit, Galaicu mi-a răspuns că e criză şi că textele mele sînt "făinuţe". Nu, sînt orice, dar "făinuţe" nu sînt. Anul în care boala mea a progresat şi toată lumea m-a sfătuit să renunţ la ceva. Anul în care, la sfîrşitul lui, oameni pe care i-am iubit din tot sufletul îmi trimit invitaţii pe face-book, sau mă sună aleatoriu. Anul în care primesc flori albe pentru că numele meu e Bianca. Vid. Un an care e absurd pentru că n-am înţeles nimic. Nu m-a îmbogăţit, nu m-a împuţinat.
Un lucru e sigur. Trece. Mâine.