...iarăşi, între timp...

...bambusul a mai făcut doi lăstari, a ajuns la patru, deci înmulţire isterică, pe principiul "pre mulţi am să popesc eu." Să-mi trăiască, că e supercalifragilistic. Aurel Mandarinescu face flori şi mă traversează în ritm de şocuri electrice anticiparea nostalgiei mirosului florilor de mandarin. Nopţile sînt deja mai reci pe-acilea, sper să nu inhibe catedrala exotică şi nespus de blîndă şi persuasivă, prinţese cu lăboanţe lăbărţate de frunze şi paşi obscuri, de covrigărie teutonă.
Pentru că mi s-a dus buhul că mă iubesc plantele mi s-au replantat în geam un cactus şi violete africane: "Las' să stea la tine, că uite ce bine le merge!" Nda, e drept, că era mic cît degetul meu mic - care e foarte mic! - cactusul cînd a intrat la noi în alcov. Pe cactus îl cheamă Ţeposu Castravete că prea s-a îngrăşat de cînd a venit şi, numai bine, las' să stea la mine, şi a căzut din vas direct în palme şi m-a proiectat rapid în Arizona, Sahara şi Africa. Deci nu vă doresc să vă înţepe vreun cactus. Doare foarte tare, deşi scurt şi cînd am smuls un ţep mi-a dat şi sîngele. Asta e, horticultura bate agricultura. Un cartof nu puteam să cresc şi eu.
Ce-i drept, în afară de dorinţa aprigă de a fi o şosea în lumină, mi-am mai dorit să fiu plantă. Nostalgii bovarice...
Dacă sînt în toane bune vă povestesc şi cum a zburat mandarinul pe geam vara trecută.