Începe anul şi la mine

Pentru că m-a rugat Doina să mai scriu şi mă întreabă de ce "am secat". Am secat, oare? Uneori mă întreb, dar rar de tot, pentru că mi-e frică de gîndul ăsta. Nu mă simt încă în stare să sec şi, de fapt, cu tot livrescul şi orgoliul pe care îl presupune o asemenea afirmaţie, nu cred că un poet poate seca. Lupta cu cuvintele a fost înlocuită de lupta cu îngerul, pentru că în îndelunga mea torpoare - n-am mai scris versuri de mult - visez uriaş şi stau zile întregi lipită de câte un vis care-mi umple aerul. Nu contează ce fac, că scriu la ziar sau ca particip la un concurs de cârnaţi, sînt ca o pupă a visului dintr-o noapte oarecare. Sînt fascinată de lumină, mă uit încontinuu cum se schimbă culorile din acest motiv, chiar în mijlocul unei conversaţii care ar putea ajuta viaţa cuiva.
Exemplu: am un nene de care mă mai interesez şi care zace în mizerie. Înainte de Paşti m-am dus să-i duc nişte bani. Când am intrat în camera lui, din cauza fumului de ţigară, lumina se filtra difuz, brusc am avut senzaţia că sînt sub apa respiraţiei lui. Înotam în respiraţie şi ochii lui mi se păreau extraordinar de poruncitori. Ce avea acest nene să îmi poruncească mie? Nimic, doar că erau singurul reper în acel abur şi vocea care suna ireal de aproape. Lumina era prezentă, el nu. La concursul de cârnaţi era un abur uman vizibil, încărcat de frustrări care pocneau, poc! şi de îndelunga lene a stomacurilor care anticipau îmbuibarea, maţele răsucindu-se în aer şi creierul care pleacă într-o călătorie discretă, cu paşi mici de tâlhar.
Ce am eu cu toate astea? Ce au ele cu mine? Probabil, nimic.