TEATRU!

Carevasăzică, detest teatrul, sau, mai în spiritul lui Eugen Ionescu, detest teatralitatea. De asta mă duc cu o consecvenţă sado-maso la teatru, să mă conving de fiecare dată că am dreptate, că regizorul e de căcat, că a sacrificat experienţa purei şi simplei comunicări pe altarul băşinilor din capul lui/ei, uatever. De data asta piesa Geaninei Cărbunariu, "Sado-Maso Blues Bar", m-a convins că mai merită. Nu că mi-ar fi plăcut la nebunie jocul în doi al actorilor şi partitura genială a lui Virgil Aioanei, nu că am iubit realmente felul în care cei doi îşi crează decorul, costumele şi lumina, adică ei cu mânuţa lor, nu că muzica m-a făcut să mor de râs, nu că sărutul celor doi m-a făcut să mor de invidie - când pana mea m-am sărutat aşa ultima dată? - nu, nici vorbă de asemenea chestii. Întrucât chiar sunt de modă veche partitura lor actoricească m-a făcut să mă gândesc, cu o nostalgie de brânză mucegăită, ce copios m-aş fi amuzat pe vremea teatrului "The Globe", în care bărbaţii jucau roluri de femei, când li se prăbuşea decorul în cap şi ei îşi continuau recitalul ieşind de prin canavale, când frigul şi păduchii alungau toţi spectatorii din sală. Genial! Realmente, experienţa de aseară a fost una de Shakespeare, m-a făcut să mă gândesc tot timpul la "Visul unei nopţi de vară", "Nevestele vesele din Windsor" şi la "Totul e bine când se termină cu bine". Odată pentru totdeauna mă conving că am dreptate, că arta nu e făcută să-mi placă mie, ci să îmi pun întrebări şi să îmi sondez limitele reale, nu cele adunate cu grebla în capul meu de un ego suprem egoist şi idiot. M-a făcut să îmi dau seama câtă profunzime încape în înţelegere şi cât de simplu e să preferi să nu înţelegi, pentru că "nu te identifici". Degeaba se supără oricine. Prostia omenească e inepuizabilă, deopotrivă cu ideea că am fost făcuţi prin fotosinteză. Io recunosc: mama şi tata s-au futut.

Aparenţă şi esenţă

Aş începe deosebit de scârbos această însemnare, dar de când colegii mei din presă mi-au pus linku' la ei pe bloguri, îmi mai ţin şi eu limbuţa în frâu, că mă ruşinez. Asta nu înseamnă că nu îi f...t în gură cu tunul pe toţi cei care îşi imaginează că presa există ca să le facă lor imagine şi, eventual, că tot circulă impresia că ziariştii sunt artişti rataţi, să le ridicăm şi un monument. În tot cazul, mă apucă groaza, pandaliile şi vertijul, la gândul că sunt contemporană cu o cantitate industrială de avortoni. În calitate de semnatar al articolelor mele fac parte dintr-o categorie extrem de expusă, dar e o expunere asumată, o expunere care implică, în aceeaşi măsură, curaj şi înţelepciune, adică, zic şi eu în magnitudinea mea, un soi de bătut pasul pe loc, care înseamnă echilibru. Nu sunt trubaduru' durerii şi al dreptăţii nimănui, datoria mea este să verific din cel puţin două surse. Eu pornesc de la premisa că nu am cititori tâmpiţi, nu îmi permit altceva. Dar toate bisericuţele, toate rahaturile de vecinătăţuri de compromis, toate porcărioarele stabilite prin bombe insalubre, toate bârfele la o vodcă mică, toate orgoliile inflamate, se trezesc să pună mâna pe telefon, sau să vină în persoană să te atace de parcă lumea începe şi se sfârşeşte la ei şi de ce tu -acum un urmează un ton sfohraitohr- nu i-ai făcut să pară inclusiv Moise, Buddha, Mahomed şi Iisus Hristos. Ca nu sunteţi, băi, de-aia. A, da, şi am verificat din două surse.

APOCALYPSTICK

"Vai, vine sfârşitul lumii", zice maică-mea, speriată, în timp ce eu, proaspăt melancolică, intram pe uşă abia întoarsă de la mare (mă gândeam, pur şi simplu, cât de extraterestru arată marea în lumina filtrată a norilor la începutul lui septembrie şi făceam asocierea cu Solaris a lui Tarkovski şi mă gândeam că ştie ce gândesc şi ce ar fi dacă mi-ar materializa gândurile şi... chestii). Auzisem ceva despre experimentul recreării Big-Bang-ului, şi aveam îndoielile mele - văzusem un film pe chestia asta, too much TV!!!! -, dar când am auzit-o pe maică-mea m-am liniştit pe deplin. De-a lungul timpului mi-am cultivat în aşa măsură neîncrederea în opiniile maică-mii, încât ar veni sfârşitul lumii dacă s-ar adeveri vreuna dintre ele!
În orice caz, după mizeria, mârlănia şi mitocănia adânc scârnavă pe care le-am văzut la mare îi scriam unei amice că, în opinia mea, am murit demult cu toţii şi am ajuns în iad. Ştiu că sună oarecum patetic, dar pur şi simplu mi-a sfâşiat sufletul să văd marea, pe care o iubesc realmente ca pe o fiinţă, pentru că se mişcă şi vorbeşte şi e multă şi e plină de viaţă, atât de batjocorită. Intram în apă cu ochii în patru să nu alunec şi să dau cu fundul de fund din motive de PET-uri de bere, ocazie cu care le uram invariabil băutorilor să le stea în gât şi să moară cu clăbuci de bere ieşindu-le pe urechi, în chinuri cum numai mintea mea de poeta poate imagina; înotam agale şi dădeam cu nasul de... tampoane, fraţilor, tampoane şi mă întrebam cum dracu' le-a alunecat ăla din chiloţi şi le uram posesoarelor să rămână însărcinate toată viaţa, în fiecare an, până la menopauză şi chiar după; nisipul în care îmi îngropam şi eu lăbuţele triste de miriapod veşnic nemulţumit, în încercarea de a găsi oleacă de răcoare, oleacă de mângâiere, mi se umpleau rapid de mucuri de ţigară şi coji de seminţe şi săream câteva sute de secole înapoi şi-l blestemam pe Montezuma şi pe ciracii care au adus tutunul din Lumea Nouă şi pe toţi nesimţiţii şi nesimţitele care nu aveau decenţa să-şi civilizeze urmările viciului, ci numai să-şi cultive nesimţirea de vite încălţate. Eu şi prietena mea, fumătoare împătimite amândouă, am creat o adevărată senzaţie între vecinii de cearceafuri, întrucât ne aruncam mucurile într-o cutie adusă anume în acest scop: o cutie de Pringles, botezată, cu tandreţe, "scrumiera mare".
Aşadar, o gaură neagră ar fi chiar o mângâiere, dacă nu se trezeşte Will Smith, sau Bruce Willis să ne salveze şi de aia. În rest, tre' să recunosc că detest la modul absolut şi fanatic tot ce este entertaiment în interacţiunea mea cu vântul şi cu apa şi cu nisipul şi cu soarele. Pur şi simplu nu vreau să mi se promită o "experienţă de neuitat de jumătate de oră", în călătoria până la epava din Costineşti - o nesimţire monumentală, la scară, să-ţi laşi tonele de metal să ruginească în apă, îmi amintea mereu de un cadavru carbonizat, sinistru - nu vreau să îmi bubuie toată noaptea în cap boxele cu muzică tehno, nu vreau să văd ţaţe bălţate lovind copii şi domni burtoşi cu erecţie. Chiar nu vreau.
M-a spălat marea un pic, m-am dus, ca să zic aşa, o idee mai încolo. Bun venit, gaură neagră!!! Ăăăă, există şi un penis negru??? Nu de alta, dar poate ăştia doi reuşesc să creeze o lume mai bună.