E simbata

E simbata si m-am trezit mai devreme decit ar trebui, pentru o zi de simbata. Am deschis calculatorul, stau si ma uit la lumina de-afara, e ziua mamei, ma gindesc ca toata familia mea e nascuta toamna, deci, logic, am fost conceputi primavara. Intre mine si fratele meu e o diferenta ciudata, un an si trei zile. E cit se poate de clar ca oul mamei noastre a fost fecundat in aceeasi zi, la un an diferenta. Dupa mine, foarte repede, a ramas insarcinata din nou, ar fi trebuit, probabil sa fim trei frati gemeni astrali. Ma gindesc la un milion de lucruri, of. Ma mai gindesc si la faptul ca, probabil, de multe ori sint nerecunoscatoare. Nu prea ma pot ajuta, e greu sa identifici o problema. Tot ce pot face este sa nu vreau sa mor asa de tare. Carti : citesc "Portretul artistului in tinerete", va aduceti aminte de James Joyce?

Nu-s in toane bune

Am un prieten la care ţin foarte tare. Mie îmi place să spun că e singurul om pe care l-am întâlnit fundamental bun, esenţial carevasazică. Este pur şi simplu bun, aşa e sufleţelul lui - sînt maestră la suflete. Si trece printr-o perioadă cumplită şi mie mi-e ruşine să mă duc peste el cu compasiunea mea şi sprijinul meu. Când a murit tata şi i-am scris necrologul am crezut că mor de durere, dar nu sunt genul de om care se vrea înconjurat de prieteni, de compasiune, de vorbe. Nu îmi diluez suferinţa, ea e acolo. NU ştiu cum să mă comport altfel decât sunt şi mă tot întreb, bine, bine, dar ce faci pentru el, cum eşti lângă el??? Nu fac nimic, i-am explicat doar cum sa manevreze cu florile la înmormântare şi i-am trimis un sms. Atât. Mă tot gândesc dacă am făcut bine sau rău. Există un întreg ritual al morţii care mie mi se pare cel puţin bizar şi care mă face să mă gândesc la moarte, nu la viaţă. Eu, din păcate, ştiu ce se întâmplă după moarte, spun din păcate pentru că sunt un soi de Cassandră, care vorbeşte în gol, ca un patefon.
Mi se rupe sufletul, dar nu ştiu să fac mai mult de-atât... Of, viaţă, viaţă..., moartea e.... minunată, of. Asta e.

Nu-i chiar asa

Nu sunt o bloggeriţă autentică, nu povestesc ce mi s-a întâmplat astăzi şi sau ce cărţi am citit pe budă, pe scurt, nu sunt sinceră când mă gândesc că o grămadă de oameni citesc ce scriu. Jurnalul online e o tâmpenie, din punctul meu de vedere, o tâmpenie pentru că mă inhibă monstruos. Am tot timpul senzaţia aia că visez la fel şi că, până la urmă, ca să îţi dai seama că eşti prost ar trebui cât de cât să îţi meargă mintea. Mdaaa,eu imi iubesc complexele si cred ca fara ele as fi diferita in rau... Oricum, nu contează..