TEATRU!

Carevasăzică, detest teatrul, sau, mai în spiritul lui Eugen Ionescu, detest teatralitatea. De asta mă duc cu o consecvenţă sado-maso la teatru, să mă conving de fiecare dată că am dreptate, că regizorul e de căcat, că a sacrificat experienţa purei şi simplei comunicări pe altarul băşinilor din capul lui/ei, uatever. De data asta piesa Geaninei Cărbunariu, "Sado-Maso Blues Bar", m-a convins că mai merită. Nu că mi-ar fi plăcut la nebunie jocul în doi al actorilor şi partitura genială a lui Virgil Aioanei, nu că am iubit realmente felul în care cei doi îşi crează decorul, costumele şi lumina, adică ei cu mânuţa lor, nu că muzica m-a făcut să mor de râs, nu că sărutul celor doi m-a făcut să mor de invidie - când pana mea m-am sărutat aşa ultima dată? - nu, nici vorbă de asemenea chestii. Întrucât chiar sunt de modă veche partitura lor actoricească m-a făcut să mă gândesc, cu o nostalgie de brânză mucegăită, ce copios m-aş fi amuzat pe vremea teatrului "The Globe", în care bărbaţii jucau roluri de femei, când li se prăbuşea decorul în cap şi ei îşi continuau recitalul ieşind de prin canavale, când frigul şi păduchii alungau toţi spectatorii din sală. Genial! Realmente, experienţa de aseară a fost una de Shakespeare, m-a făcut să mă gândesc tot timpul la "Visul unei nopţi de vară", "Nevestele vesele din Windsor" şi la "Totul e bine când se termină cu bine". Odată pentru totdeauna mă conving că am dreptate, că arta nu e făcută să-mi placă mie, ci să îmi pun întrebări şi să îmi sondez limitele reale, nu cele adunate cu grebla în capul meu de un ego suprem egoist şi idiot. M-a făcut să îmi dau seama câtă profunzime încape în înţelegere şi cât de simplu e să preferi să nu înţelegi, pentru că "nu te identifici". Degeaba se supără oricine. Prostia omenească e inepuizabilă, deopotrivă cu ideea că am fost făcuţi prin fotosinteză. Io recunosc: mama şi tata s-au futut.