Frustrări ante-astenie de primăvară

Scriu cu un ochi, celălalt e la "Blue velvet" al lui Lynch. L-am văzut prima dată la Cinemateca din Bucureşti la începutul anilor '90. Acum ar trebui să urmeze un "grin". Incredibil film, nu cred să mai fi văzut ceva atât de decadent. Poate, un pic, "Portocala mecanică". Alt grin. "You're so fuckin' suave", hehehe.
Băsescu a aruncat buzduganu' ca zmeu' şi au apărut miniştrii aflaţi sub binevoitoru-i Făt-Frumos, alianţa PD-PSD, au apărut cu "aproape" şi "sigur că da, se dau bani pentru proiecte care au avizul tehnic". Transformă, în pula mea, că altfel nu pot zice, case de cultură şi dispensare în puncte de informare turistică. Genial! Văleu, am tânjit toată viaţa în puncte de informare turistică! De când mă ştiu!
Elena Udrea este mult mai rău decât mi-am imaginat, mai degrabă ingnorându-i prestaţiile, mai mult din solidaritate feminină, dar totul are o limită. Nu numai că e incredibil de proastă, dar nu are nici măcar talentul de a-şi camufla nemărginirea prostiei - totuşi, avem politicieni foarte pricepuţi la aşa ceva -. E drept, e vina mea. Judecând după Băsescu mă aşteptam la mai multă hotărâre în prostie şi la mai multă iniţiativă. Mai mult, proiectele pentru punctele turistice pentru care a promis bani sunt făcute în fosta guvernare. Genial, într-adevăr. Am uitat că ăla e dictator şi nu merge cu idei la el, tre' să ai capu' eminamente gol.
Ungurii, pe de altă parte, se comportă ca demni fii ai politicii româneşti, fără nici o scuză. Au o grămadă de unguri deştepţi care nu au avut niciodată loc. Nicăieri.
Între timp, mă bate gândul să emigrez în America şi să mă mărit cu David Lynch. Da, genial film "Catifeaua albastră". "Here I come, ready or noooooott".
Cîh.

PLICTIS SUVERAN

Ieri au fost Blajinii, aşa că s-a dat pomană multă şi pe îndelete. De la mama am primit o cană cu o inimioară pe interior, de la vara maică-mii sarmale, prăjituri şi fructe. Foarte frumos. După care am luat creionul în mînă pentru că mama nu mai ştia în ce an s-a născut tatăl ei, adică bunică-meu - 1920, spre ştiinţă - şi remarc şi eu o respiraţie în timp. Bunicul în 1920, mama în 1950 si eu în 1970. A fost cu totul special pentru că am întrebat pentru a mia oară din ce sat provenea străbunica mea, pe care am prins-o în viaţă, şi care trebuie că s-a născut la o mie opt sute toamna. Nimeni nu mai ştie. Din toată familia eu sînt singura care mai ştie că străbunica - bunica mamei - a avut 14 copii, din care doi au murit de mici, iar restul au supravieţuit ca să se ştie de ei pînă la şapte. Din partea tatălui meu nici atît.
Nu-s cine ştie ce pasionată de genealogii. Sîntem pe cont propriu. Dar să nu ştii în ce an s-a născut bunica ta, sau de unde vine?
Uneori, plictisul meu e justificat mai mult decît deplin. Prefer să fiu absolut imună, decît să întreb, prosteşte: "Dar sint părinţii tăi, de ce nu ştii?"