Maukie - the virtual cat

joi, 30 aprilie 2009

Primăvară a la Bacovia, citind Arghezi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă ia dracu' de frig în casă. De asta tînjesc ca Bacovia - Hai punctează cu-al tău foc, Soare, Soare, Corpul ce întreg mă doare Sub al vremurilor joc -, iar corpul chiar mă doare considerabil, toate articulaţiile au decis subit să-mi arate locul exact unde se află în inexacta mea anatomie, mă dor inclusiv maxilarele de frig! Iar mîinile... ar merita o poemă în "Flori de mucigai", aşa, roş-vineţii, de culoarea vîntului turbat, mă mai opresc din tastat, mă mai minunez, după aia le scuip, ca bunică-mea "Ptiu, ptiu, mă vorbeşte cineva de rău". După ce efectua scuiparea impenitentului care îndrăznea să-şi dea cu părerea în absenţa ei, bunica îşi ştergea mâinile de popou, ca să arate că "se şterge la fund" cu acela. Eu am păstrat doar scuipatul simbolic, din vîrful buzelor de cuconet care a învăţat să bea cafea cu degetul mic ridicat (brrrr, nu, nu ridic niciodată degetul mic cînd beau ceva, orice!). Prietenul meu nebun, Andrei, mi-a adus o crenguţă de liliac ruptă de pe lîngă o crîşmă în care bea cu alţi prieteni nebuni şi se enervează reciproc, şi am crezut că sărmana orfelină se va veşteji curînd răpusă de intemperii. Ei bine, nu, a înflorit la geam şi miroase de-mi rupe sufletul meu mic şi negru şi neiubitor de Arghezi. Pentru că de la asta plecasem cu frigul: vroiam să recitesc Arghezi, încurajată de primăvară şi de polemici primăvăratice. Ei bine, complotul universal a fost total, m-am încotoşmănat cu patru cojoace şi două plăpumi, m-am ghemuit în patu-mi cu valenţe multiple şi am purces la Arghezi. No way, baby. Îl ţineam cu o mînă în plapumă, volumul, mic şi arţăgos, aluneca şi se închidea cînd îmi era lumea mai dragă, după ce îl propteam corespunzător, aluneca într-o rînă şi înclinam capul după carte, de ziceai că sufăr de boli neuromotorii. N-am vrut să dau drumul la centrală, din respect faţă de luna mai, şi solidaritate cu toţi pomişorii de liliac care stau afară pe frigul ăsta. În fine, o primă trebuşoară despre Arghezi: acest om a trăit vreodată vreo chestie pe care să n-o versifice? Nu ştiu, de pildă cînd se încheia la nasturi, sau trăgea o băşină, sau ceva! Nu, cea mai mică întîmplare, pieptănatul mustăţii, căderea unui floc, totul, totul se transformă în poezie. Exasperant! Un Leopold Bloom demn de o mai rotundă şi galbenă lămîie. În spiritul polemicii, mă oprisem la o poezie în care îi face de căcat pe cei care îl adulează, dar m-am oprit. Povesteşte cale de vreo şapte strofe cum l-a oprit unul pe stradă să îl ridice în slăvi şi, la sfîrşit, se întreabă cum a rezistat să îl asculte pe ăla o oră, în loc să-i tragă un cap în nas. Mă rog, Arghezi zice aşa: "Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură / Fără să-i pun bocancul în şezut / Şi să nu-i ard o palmă peste gură". Bine, înţeleg să te insulte o laudă tîmpită, dar chiar să-mi spui în versuri cum te proptise într-o vitrină? Nu scria mai bine un eseu, ceva, un articol, o curriculă? Apoi, o droaie de Eminescu care cade, caragialesc, în limbaj modern şi contemporan: "La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi/El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi./ Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean / Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean". (Afară începe furtuna, zeii se mînie şi se mobilizează, tună, fulgeră şi am şi speranţe la un cutremur reloaded. Sper să nu cadă curentul). Booooooon. Plouă viril şi un vecin îşi dă o gaură cu bormaşina. Să-şi dea. Na, că pic şi eu în patimi argheziene. Fă-ţi, omule, o gaură-n cap/ Să nu mai trebuiască să mai sap. :-))
Unele versuri îmi plac aşa de mult că mi-e şi ruşine: "Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde?/ În loc de-a merge poate-n sus/ Spre ideal, / Te-mping spre beznele profunde, / Greoaie ca un şal / De bronz, sub care doarme dus / Alt Nepătruns, alt Presupus".
În esenţă, cartea pe care o am eu cu versurile argheziene ar merita pe cineva cu adevărat preocupat de Arghezi. Volumul doi încearcă o cronologizare, cum spuneam, aparatul critic e excelent. Şi, ca să răspund tardiv la un post al lui www.chestiilivresti.blogspot.com , prefaţă bună nu-mi aduc aminte, dar uite ce zice G. Pienescu în postfaţă: "Se obişnuieşte ca o ediţie - adică o carte alcătuită şi buchisită de altcineva decît sciitorul ei - să conţină, fie la început, fie la sfîrşit (după cum se şi întîmplă), o încăpere de cuvinte, de obicei meschină, în care alcătuitorul buchisitor, urcat pe podiumul filologiei, explică şi justifică cititorilor contemporani şi veacurilor cititoare, argumentînd ştiinţific, cu savantă ariditate, solemn şi glacial, glacial şi solemn, şi imperturbabil, criteriile de compunere a cărţii şi de transcriere lingvistică a cărţii".
Închin un pahar de bere în cinstea lui Arghezi al MEU, şi citesc Bacovia cu regretul mărturisit că am avut TBC, dar mi-a trecut. Of.

duminică, 19 aprilie 2009

Oleacă de Înviere

Pentru că îmi place să citesc de destul de multă vreme, iată ce mi-ar place să citească toţi cei pentru care credinţa înseamnă interiorizare, taină şi frumuseţe. Cum ar veni, varianta mea de Biblie, acolo unde îmi găsesc eu răgaz şi tihnă. Sfântul Pavel, Epistola către Romani, Capitolul 14: (...)
"Aşadar să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: să nu pui în calea fratelui piatră de alunecare sau de poticnire. Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este spurcat prin sine; dar pentru cel ce gîndeşte că ceva e spurcat, pentru acela spurcat este. Dacă, însă, din pricina mîncării fratele tău se mîhneşte, tu nu mai umbli potrivit iubirii. Cu mîncarea ta nu-l da pierzării pe acela pentru care a murit Hristos. Aşadar, să nu fie bunul vostru defăimat, pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfînt; şi cel ce-ntru aceasta-I slujeşte lui Hristos este bineplăcut de Dumnezeu şi cinstit de oameni. Drept aceea, să le urmăm pe cele spre pace şi pe cele spre zidirea unuia de către altul.
Nu strica, de dragul mîncării, lucrul lui Dumnezeu. Toate sînt curate, dar sînt un rău pentru omul care mănîncă spre împiedicare. E bine să nu mănînci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se împiedică, se poticneşte sau slăbeşte. Credinţa pe care o ai, să o ai pentru tine însuţi în faţa lui Dumnezeu.
FERICIT ESTE CEL CE NU SE OSÎNDEŞTE PE SINE ÎN CEEA CE ALEGE".

Deci acest pasaj este cel mai frumos, deci mai bine nu mai zic nimic.
Hristos a Înviat!

luni, 13 aprilie 2009

STAŢI UN PIC ŞI NU MIŞCAŢI

Boooooonnnn. Carevasăzică e a doua zi de Paşti la mine în Ardealul sud-estic, adică la centru, ce mai tura-vura. În plină secuime, în plină interregionalitate. Paranteză (într-un interviu avut cu Daniel Barbu pe vremea cînd eram realmente tînără - îl plac în mod deosebit pe fostul meu profesor de estetică, poate voi mai deschide şi altădată o altă paranteză), Daniel Barbu îmi explica extrem de logic, de altfel, şi de mare, mare adevăr, că nu poţi vorbi despre interculturalitate - înţeleasă ca o civilizaţie stratificată în secole - atîta vreme cît nu poţi face deosebirea între culturi. De pildă, putem fi interculturali dacă integrăm cultura africană sau asiatică în discursul culturii creştine. Între noi, ăştia care sîntem eminamente trăitori în aceeaşi cultură putem vorbi de interregiuni, de aia zic.
Azi, a doua zi de Paştele catolic, se merge cu stropitul pe la case. Pretext pentru bărbaţi să bea şi mai mult decît de obicei. Doar că pe mine mă macină curiozitatea şi am găsit aşa pe net: cinci catralioane de articole din Evenimentul Zilei, încă vreo alte cîteva în Adevărul şi, în general, în presă.
Sinceră să fiu habar nu am de unde ştiu că ritualul ăsta cu stropitul femeilor este un obicei precreştin, că este un ritual al fertilităţii şi că, original, se făcea cu apă de izvor şi cu ramuri de salcie. Azi, toată scara mea de fesenisti miroase cumplit a parfum ieftin. Să fie de la străvechea urare: "Am auzit că aveţi un trandafir în casă şi am venit să-l udăm să nu se usuce"? Frumoasă tradiţie, triste vremuri.

joi, 9 aprilie 2009

PLOAIA MICA DE AZI

A început pe cînd mă uitam cu ochii întredeschişi la "Scrubs", moţăind în proximitatea plăcerii somnului absolut gratuit de după-amiază. Am auzit ceva plăcut - în ultima vreme nu mai pot dormi noaptea cu geamul deschis, înnebunesc de zgomotele propriei mele specii - am închis sonorul la teveu şi m-am cuibărit spre somn ca un animal marin. Ploua mic, mirosea curat, zăceam mulţumită şi sprintenă. Apoi ploaia a crescut şi s-a înteţit, răpăiala a devenit vindicativă, aşa că m-am ridicat, mi-am aprins o ţigară şi am început să ascult. Pfuai, dacă o să mor, cred că ploaia şi lumina îmi vor lipsi cel mai mult.
După care am dat fuga la calculator să văd ce se mai întîmplă cu povestea teroristei. Am intrat pe bloguri, am citit comentarii, n-am ajuns nicăieri. Nu înţeleg de ce, nici la unii, nici la alţii. E adevărat că o citeam zilnic pe Lucia şi îi simt lipsa - deja -, uneori interveneam, alteori nu eram de acord, dar mă ia complet prin suprindere spiritul ăsta de, cum naiba să-i spun, spiritul ăsta fanatic de a gregariza, de a stabili tabere, de a decreta fascisto-comunist cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Nu cred, sincer, că LuciaT făcea parte din vreo tabără. Şi dacă făcea, şi dacă era Manolescu, scria aşa cum credea EA. Carevasăzică, era unică şi singulară precum zice la NG că sîntem unici. Asta ca să nu mai discutăm despre intimitatea şi unicitatea cititului. Nimeni nu citeşte cu ochii altuia, oricîte opinii critice profesioniste şi oricîte studii în domeniu ar avea la bază. Faptul că a dorit să rămînă o identitate nedezvăluită nu m-a impresionat prea mult. Oricît ne-am contura noi personalităţile, oricîte date am oferi, virtualul are, totuşi, consistenţa de ceară a visului. Dacă se supără Dumnezeu şi ne ia, dracu', electricitatea? Practic, a pus la dispoziţia oricui singura identitate REALĂ. Nu înţeleg nici orgoliile inflamate care au fost flituite de comentatorii ei, sau chiar de ea. Şi eu am fost, dacă îmi aduc bine aminte. Regula e simplă: nu mai intri, nu te mai interesează. Ce, e obligatoriu? Nu am mai intrat pe bloguri în care discursul meu supără sau deranjează. Ce să caut acolo?
Totuşi, în apărarea dimineţilor mele: LuciaT n-a zis vreodată că ar fi vreun critic. Discursul ei a plăcut multora - me including - pentru că răspundea nevoii sincere, a oricui, de a avea curajul să spună că "mi-a plăcut pentru că", "nu mi-a plăcut pentru că". Exerciţiu de sinceritate şi atît. Cine vrea să se specializeze în Goethe are biblioteci la dispoziţie, să-i guste rafinamentele, să-i admire deschiderea. Ani de zile m-am tot învîrtit între referiri la Goethe şi, totuşi, rămîn la prima mea observaţie: Faust vorbeşte prea mult, prea retoric, prea MULT, vreau să îl aud pe Mefisto!!!! Cam asta. În rest, mă văd nevoită să recunosc că îmi place din ce în ce mai rar bloguitul. Dacă am chef de OTV am televizor. Dar OTV nu îmi place niciodată.

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura