eu nu doar stau si vad

O zi din viaţa mea

Banda asta de aventurieri tomnatici, incredibil de decăzută, scîrboasă cu destul exerciţiu de fineţe, încuraja violul pisicilor imature, al pisoiaşilor, al pisicuţelor temătoare în măruntele şi, în fond, deja blazatele încercări de pipăire pisicească a lumii, aveau dopul inocenţei pus la sticla ruşinii aceşti mîrşavi zoopedofili şi nici nu dădeau doi bani pe toate încercările vecinilor oripilaţi care încercau să justifice asemenea practici prin consumul excesiv de ceaiuri chinezeşti, filme indiene şi printr-o prolifică tapetare a drumurilor pînă la servici şi înapoi cu oglinzi prevăzute cu becuri pe bază de senzori, care se aprindeau numai cînd răsuna pasul lor cadenţat, în care se priveau pe jumătate orbi, pe jumătate nebuni, citindu-şi citatele de pe tricouri, îi puteai observa din cînd în cînd strîns lipiţi de cîte un pisoiaş în ochii căruia se citea extenuarea unei nopţi de perversiuni violacee, punkeri neserioşi, dar banda nu ţinea cont de nimic, erau pe ultima sută de metri, pe ultimul metru, pe penultimul centimetru şi se bucurau rînjind în proteze şi în bărbi fumurii, ziua ardea pe foşnetul de nimic al blocurilor, al gangurilor trăsnind a pişat, vedeau aurul lichefiat al somnului de mort, se pipăiau la scrot, lenea numită şi putoare, îşi trăgea ciorapii lungi călărind amiaza pipăită de soare, prelung, prelungind noaptea în orbitoarea mea lumină de sud.

Extazul Sfintei Tereza

Din nou, un text mai vechi, pe care l-aş dedica Gabrielei Creţu dacă nu mi-ar fi teamă de ceva, încă nelămurit, încă în aşteptare. Fac un lucru care nu se face, de obicei, atrag atenţia că "Extazul Sfintei Tereza" este "ceva", aflaţi singuri ce. Peter ştie!!!



"Cea mai mare nenorocire din istoria aviaţiei, aeroplanul defect, fãrã aripi, fãrã motor, fãrã oameni la bord nu s-a prãbuşit, nu s-a prãbuşit, stau rãzgîiat pe sub umbra Creatorului, sînt important, lasã-mã sã te mai strîng o datã în braţe, între sîni, între buric şi umeri, între clitoris şi vagin, trenuleţul tãu plin de încordare în tunelul meu catifelat, în care plouã alb, e de fapt o furtunã albã, convinsã şi elogiatã, "Fute-mã!", ce vulgaritate, ce impertinenţã, ce insolenţã, ce absenţã, ce duioşie, "Hai sã te fut, scumpule", bucurã-te, oceanule, leagãnã-ţi peştişorii, leagã-te la cap cu erotismul nostru social, religios, vai de capul Creatorului nostru cînd îşi defulau asceţii obsesiile dintre picioare în rugi pline de adoraţie, vai de cãlugãrul purificat în spirit cînd simţea cã ar putea ridica un munte cu penisul lui sculat şi încordat, ar trebui inventat un nou tip de rugãciune, "Doamne, iatã-mi organul vertical, plin de forţã, de naturã, priveşte-i energia cu care tinde spre tine, trufia lui mãguleşte puterea ta", ar trebui sã-i ţinã aşa zi şi noapte ca sã înveţe cã numai creaţiunea dumnezeeascã e perfectã, fiindcã e potentã la nesfîrşit, pe cînd lor, dupã o învolburare insignifiantã, li se lasã, mare e mãrinimia ta, Doamne, cã ne îngãdui şi nouã, femeilor, mãcar atît, n-are rost sã ne ruşinãm, ce altceva sînt pãsãrile, dacã nu nişte seminţe care intrã în gaura cerului, ce altceva sînt stelele, care aşteaptã sã le cutremure şi pe ele vreun meteorit, ce altceva e fraza, dacã nu o fecundare cu virgule disperate, repezi, gesticulante, dar sã revenim la aeroplan, dacã are vreun rost, pentru cã nimeni nu poate sã înţeleagã de ce nu s-o fi prãbuşit, asta numai el poate sã ne-o spunã, asta-i soarta noastrã, sã nu ne înţelegem cu aeroplanele, pînã la urmã, dragul meu text, unul dintre noi e nebun."

Sexul Sufletului

Este un text mai vechi; o "ars poetica" pentru o cauza care pare continuu pierduta si regasita; sincera sa fiu, mai mult pierduta. Un rasarit al constiintei de sine care incepe bizar, intr-o inserare. Si mirosea a Regina-Noptii si a menta salbatica...

"Sexul sufletului

Cred că nu există adult care să nu ţină undeva, într-o îndoitură a sufletului, amintirea lungilor călătorii din copilărie în zona din josul pîntecelui. Aburul acelei nesfîrşite senzualităţi, fragmente de stări deopotrivă în logica jocului şi a presimţirilor, concretul a cărui trăsătură fundamentală este evanescenţa. O jucărie de aer, un nor de piatră. Acea stare, mai degrabă această amintire a mea despre acel atunci, este esenţa erosului.
Un soi de mistică a androginului, care-şi lipseşte tocmai pentru că se are prea mult. Uneori, cînd mijesc ochii ca să privesc lumea, regăsesc în goana tramvaiului acelaşi aer toxic şi incredibil de senzual în amurgul înaintînd ca o gură umedă peste oraş.

Cu sexul de mînă

Spre marea mea mirare am fost catalogată drept una care scrie despre sex: neinhibată, neînfricoşată, călare pe Kama-Sutra, vulgară, incitantă. Nu mai vorbesc despre nenumăratele oferte pe care le-am primit pe Internet cum că mă va satisface unul sau altul, în caz de nevoie spargem geamul. Ce să zic... adevăraţi zmei. Rămîne pur şi simplu neliniştea, freamătul pe care îl stîrneşte cuvîntul obscen, greu, carnea dezvirginată de idei.
Dar e dreptul meu să-mi bat joc de voi, să vă provoc, să vă ironizez la nesfîrşit, fără pic de compasiune, fără pic de milă faţă de imaginea pe care o aveţi în cap despre voi înşivă, faţă de prostia care vă aureşte şi vă face o pradă atît de uşoară pentru capcanele mele de cuvinte.
Calitatea de a stîrni polemici a sexului mă pune pe jar: îmi face o uriaşă plăcere să-mi disimulez paradigmele culturale în dosul nevinovatelor cuvinte ca „pula”. Altundeva, în alte straturi ale textului clocesc ouăle otrăvite. În ceea ce mă priveşte am făcut exact ceea ce am vrut să fac, nici o crimă de pe lume n-a fost mai îndelung premeditată. Unele poezii sînt scrise de-a lungul a zece ani, tăiate, fragmentate, reluate, abandonate şi din nou scrise.
Pornografia mă interesează în măsura în care este o dimensiune socială, o pîrghie; nu scriu despre propria mea sexualitate pentru că este un ritm al fiinţei mele pe care nu trebuie să mi-l explic mai mult decît respiraţia (şi, probabil, pentru că sînt conştientă că îmi trebuie mai mult talent, ha!). Undeva, între lumina reclamelor şi blugii mulaţi pe fund e o urmă amuşinată de un cîine.
Cumva, furia mea adolescentină, nu încetează să răbufnească, micul şi personalul meu război cu lumea îmi aduce linişte, confirmări, cuibăreala răsfăţată în pliul călduţ al mulţumirii de sine: „Iată, din nou, am avut dreptate, pot sta liniştită, nu m-am înşelat.”
De altfel, pentru cineva care ştie, de exemplu, pictura lui Holbein, „Ambasadorii”, nu e nici o vrăjeală. Sexul este pur livresc, cultura e biografie.

Sexul orgamizat

Teroarea, imuabilitatea plăcerii. „Cum se cheamă ce au făcut? Dragoste, după doctorul Reich, au îndeplinit sfînta funcţie a orgasmului, au scăpat ca prin urechile acului în ordinea următoare: 1) de nevroză; 2) de cuirasa caracterială; 3) de stază; 4) de fascism; 6) de stalinism; 6) de cancer. De-acum încolo sînt liberi şi mîndri, au învins două mii de ani de represiune sexuală iudeo-creştină”. („Noua dezordine amoroasă”, Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut).
La drept vorbind, e plictisitor să tot vorbeşti despre sex în termeni de revelaţie absolută. Cine a aflat deja că nu s-a născut prin fotosinteză e destul de incredul şi destul de precaut cînd se apropie de un text care „tratează” sexul. Singura scăpare, cît de cît onorabilă, e umorul. Nu ironia. Cînd scriu pentru revistă nu pot să nu mă gîndesc că mi-am pus şi eu problema cum se sărută. Mă simt oarecum prinsă în responsabilitatea pe care nu pot să nu o simt faţă de neliniştea pur operaţională, a faptului că „trăirismul” e paralizant, trebuie să ştii să mînuieşti un corp cu toată chinezăria nervilor care îl animă. E o funcţie pedagogică pe care mi-o asum cu voioşie, o provocare minunată, ca atunci cînd rîdeam tîmp pe sub bancă la orele de biologie.
Nu ştim să vorbim despre organele noastre sexuale – le acoperim pudici în chiloţeii dantelaţi ai sentimentelor, le personalizăm cu propriul nostru caracter. De ce nu ne investim rinichii cu dorinţe? De-abia ce bietul ficat a fost cît de cît ciugulit de vultur şi a ieşit din anonimat... În alte culturi a mînca este cel mai profund act de cunoaştere.
Nu mă încearcă nici o nostalgie, nici o părere de rău, nici un sentiment de vină sau dorinţa de a face mai mult din ceva care este deja ceea ce este. Din nou, plierea pe o realitate dublă, aşa cum este ea în sine şi libertatea de a o gîndi aşa cum sînt eu. Dar nu poţi spune nimic despre ceea ce nu ştii.
Încerc să ies din bălăcirea într-o exterioritate dureros de scîrboasă; nu suport jalnicele încercări de literaturizare de tipul „vulva ei fierbinte aştepta penisul meu tare”. Imediat mi-l imaginez pe Dumnezeu creînd vulve şi penisuri.
Nu te învaţă nimeni ce şi cum să simţi, nici măcar ce şi cum să ştii; dar e un subiect despre care se poate vorbi, se poate scrie, pur şi simplu. Un bun, necesar compromis, între fiziologie şi spirit.

Şi totuşi, scrisul...

Şocul nu a întîrziat foarte mult. Devreme mi s-a spus că mie îmi vine uşor că, oricum, am talent la scris; nici nu contează dacă am şi eu o idee, acolo, importantă e seducţia textului. Cu alte cuvinte, sînt lipsită de conţinut. A fost unul dintre puţinele momente care mi-au stîrnit revolta adevărată, o revoltă mocnită, apăsată, sumbră, un întreg secol al privitului pe sub sprîncene şi al lui „onaniştilor!” Nu pot spune că m-am potolit.


Cam aşa. "

Uneori, cind ploua

Uneori, cind ploua, imi aduc aminte de un dialog din "O suta de ani de singuratate" a lui Marquez. Nu era chiar un dialog, cei doi comunicau prin intermediul telegrafului. Colonelul Aureliano Buendia si Gerineldo vorbeau despre razboi, inaintari de trupe, strategiile unui razboi in care colonelul avusese parte numai de infringeri. La sfirsitul conversatiei Gerineldo ii transmite ca ploua acolo unde e el, iar Aureliano Buendia raspunde: "Nu fi poltron, Gerineldo, e firesc sa ploua in august" Nu mai tin minte daca era chiar in august, cel mai probabil, nu. In orice caz, raspunsul colonelului vorbeste despre singuratate si despre o inima care nu a cunoscut niciodata iubirea.
"Un veac de singuratate" e o carte buna de care sa-ti aduci aminte cind ploua. Frumoasa Remedios care se ridica la ceruri in filfiit de cearcefuri la orele patru ale dupa-amiezii invaluita in parfumul begoniilor si un copil mincat de furnici la sfirsitul unui secol intreg in care oamenii se cauta si nu se mai pot gasi. In fond, cine stie daca au vrut vreodata sa fie gasiti? E mai bine sa nu te gindesti.

Daca voi nu ma vreti, eu va vreu!

Poftim, am tinut cu tot dinadinsul sa fiu prezenta in zona internautilor si acum habar nu am ce sa scriu, cu ce sa incep. Nici macar titlul nu e inspirat, a fost atit de folosit, incit...
In principiu, ideea este ca acest blog sa fie unul care se adreseaza tuturor celor care citesc/scriu/creeaza mai mult sau mai putin inspirat. Feministelor - care-mi sint dragi, desi mai draga-mi este dreptatea - misoginilor, de la care astept, daca nu respect, macar decenta in postari - ca altfel va rad! - politicieni, politiciene, prieteni si toti cei care cred ca merita sa-si toceasca degetele pentru a scrie aici.
Astept sa vad/aflu despre carti noi, idei noi, motivele pentru care ne plingem ca sintem inculti, ca nu mai citeste nimeni, ca nu avem valori. Vreau sa stiu de ce citeste cine citeste si de ce nu citeste cine nu citeste.
Deocamdata, atit... Mai departe, vazind si facind...