ASTENIE DE PRIMAVARA, sau DRACI SEZONIERI

Astăzi mama a scris o poezie, pe care mi-a zis s-o citesc după ce moare ea, după care a pus mânuţa frumuşel pe caiet şi mi-a citit-o. Adorabilă mămică, adorabilă creaţie absurdă e lumea! Între timp, m-a turbat cu Dolănescu -fie-i ţărâna uşoară şi odihnească-să în pace!!! -, da' eu nu mai suport. Tipu' are o voce care îmi aduce aminte de o celebră vietate a lui Marques, "un câine trist şi pederast", ca şi de "ceaiul cu gust de fereastră" şi nu e nicidecum vreo pierdere pentru vreun folclor, oricare ar fi el. Este, e drept, o pierdere uriaşă pentru amatorii de "Cântarea României", care, horrible sight, sunt cu miile, milioanele şi catralioanele! Tipi ca el şi ca Irina Loghin au distrus tradiţia muzicii populare româneşti.
Da', mă rog, n-am chef de altceva în afara mirărilor mele cu "Anna Karenina", desigur, răscitită şi asta după ce am văzut târziu în noapte o ecranizare cu o Anna englezoaică deosebit de urâtă şi o Kitty la fel. Zici că s-au vorbit! M-am enervat şi am pus mâna pe carte. Ia să vedem noi.
M-a mirat aşa: Levin: care nu mai încetează să-şi pună întrebări tâmpite, să facă o filosofie la fel de tâmpită, şi să facă tot felul de lucruri corecte. Cum de nu s-a prins că gânditul nu i se potriveşte? În final o lasă baltă cu gânditul, lucru care m-a liniştit cu privire la viitorul lui. Vronski: ce naiba a văzut Anna la el? Mă rog, dragostea e oarbă. Pictorul rus întâlnit în Italia, am uitat cum îl cheamă: deşi e schiţat succint şi în trecere, (poate de aia) mi-a plăcut la nebunie de el. Pur şi simplu am refăcut, în cap, tot tabloul lui cu figura lui Ioan Botezătorul - pe care nimeni n-o remarcă -, dar şi tabloul cu cei doi băieţi la pescuit. Şi cu Anna. Deformaţie profesională, probabil. Drama Annei m-a mai mirat: în primul rând că mă miră de ce mi se pare perfect firesc că moare, în al doilea rând profunzimea psihologică a lui Tolstoi. Anna nu vroia să se sinucidă, vroia să îl pedepsească pe şmecherul ăla de Moscova. Totuşi, cum la Tolstoi şi la Shakespeare femeia perfectă e femeia moartă, convenţia literară din minţile mele a învins. Monologul ei înainte să moară, în drum spre Dolly e magistral, cea mai bună parte din carte. Şi mujicul care moşea o grămadă de fiare vechi. Şi cam atât m-am mirat. Cartea mi-a plăcut neaşteptat de mult, dat fiind că face parte din lecturile adolescenţei. Ba sunt complet nesinceră. În adolescenţă am nimerit peste cele mai bune cărţi din viaţa mea. Tre' să fac rost neapărat de "Fraţii Karamazov".