Primăvară a la Bacovia, citind Arghezi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă ia dracu' de frig în casă. De asta tînjesc ca Bacovia - Hai punctează cu-al tău foc, Soare, Soare, Corpul ce întreg mă doare Sub al vremurilor joc -, iar corpul chiar mă doare considerabil, toate articulaţiile au decis subit să-mi arate locul exact unde se află în inexacta mea anatomie, mă dor inclusiv maxilarele de frig! Iar mîinile... ar merita o poemă în "Flori de mucigai", aşa, roş-vineţii, de culoarea vîntului turbat, mă mai opresc din tastat, mă mai minunez, după aia le scuip, ca bunică-mea "Ptiu, ptiu, mă vorbeşte cineva de rău". După ce efectua scuiparea impenitentului care îndrăznea să-şi dea cu părerea în absenţa ei, bunica îşi ştergea mâinile de popou, ca să arate că "se şterge la fund" cu acela. Eu am păstrat doar scuipatul simbolic, din vîrful buzelor de cuconet care a învăţat să bea cafea cu degetul mic ridicat (brrrr, nu, nu ridic niciodată degetul mic cînd beau ceva, orice!). Prietenul meu nebun, Andrei, mi-a adus o crenguţă de liliac ruptă de pe lîngă o crîşmă în care bea cu alţi prieteni nebuni şi se enervează reciproc, şi am crezut că sărmana orfelină se va veşteji curînd răpusă de intemperii. Ei bine, nu, a înflorit la geam şi miroase de-mi rupe sufletul meu mic şi negru şi neiubitor de Arghezi. Pentru că de la asta plecasem cu frigul: vroiam să recitesc Arghezi, încurajată de primăvară şi de polemici primăvăratice. Ei bine, complotul universal a fost total, m-am încotoşmănat cu patru cojoace şi două plăpumi, m-am ghemuit în patu-mi cu valenţe multiple şi am purces la Arghezi. No way, baby. Îl ţineam cu o mînă în plapumă, volumul, mic şi arţăgos, aluneca şi se închidea cînd îmi era lumea mai dragă, după ce îl propteam corespunzător, aluneca într-o rînă şi înclinam capul după carte, de ziceai că sufăr de boli neuromotorii. N-am vrut să dau drumul la centrală, din respect faţă de luna mai, şi solidaritate cu toţi pomişorii de liliac care stau afară pe frigul ăsta. În fine, o primă trebuşoară despre Arghezi: acest om a trăit vreodată vreo chestie pe care să n-o versifice? Nu ştiu, de pildă cînd se încheia la nasturi, sau trăgea o băşină, sau ceva! Nu, cea mai mică întîmplare, pieptănatul mustăţii, căderea unui floc, totul, totul se transformă în poezie. Exasperant! Un Leopold Bloom demn de o mai rotundă şi galbenă lămîie. În spiritul polemicii, mă oprisem la o poezie în care îi face de căcat pe cei care îl adulează, dar m-am oprit. Povesteşte cale de vreo şapte strofe cum l-a oprit unul pe stradă să îl ridice în slăvi şi, la sfîrşit, se întreabă cum a rezistat să îl asculte pe ăla o oră, în loc să-i tragă un cap în nas. Mă rog, Arghezi zice aşa: "Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură / Fără să-i pun bocancul în şezut / Şi să nu-i ard o palmă peste gură". Bine, înţeleg să te insulte o laudă tîmpită, dar chiar să-mi spui în versuri cum te proptise într-o vitrină? Nu scria mai bine un eseu, ceva, un articol, o curriculă? Apoi, o droaie de Eminescu care cade, caragialesc, în limbaj modern şi contemporan: "La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi/El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi./ Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean / Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean". (Afară începe furtuna, zeii se mînie şi se mobilizează, tună, fulgeră şi am şi speranţe la un cutremur reloaded. Sper să nu cadă curentul). Booooooon. Plouă viril şi un vecin îşi dă o gaură cu bormaşina. Să-şi dea. Na, că pic şi eu în patimi argheziene. Fă-ţi, omule, o gaură-n cap/ Să nu mai trebuiască să mai sap. :-))
Unele versuri îmi plac aşa de mult că mi-e şi ruşine: "Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde?/ În loc de-a merge poate-n sus/ Spre ideal, / Te-mping spre beznele profunde, / Greoaie ca un şal / De bronz, sub care doarme dus / Alt Nepătruns, alt Presupus".
În esenţă, cartea pe care o am eu cu versurile argheziene ar merita pe cineva cu adevărat preocupat de Arghezi. Volumul doi încearcă o cronologizare, cum spuneam, aparatul critic e excelent. Şi, ca să răspund tardiv la un post al lui www.chestiilivresti.blogspot.com , prefaţă bună nu-mi aduc aminte, dar uite ce zice G. Pienescu în postfaţă: "Se obişnuieşte ca o ediţie - adică o carte alcătuită şi buchisită de altcineva decît sciitorul ei - să conţină, fie la început, fie la sfîrşit (după cum se şi întîmplă), o încăpere de cuvinte, de obicei meschină, în care alcătuitorul buchisitor, urcat pe podiumul filologiei, explică şi justifică cititorilor contemporani şi veacurilor cititoare, argumentînd ştiinţific, cu savantă ariditate, solemn şi glacial, glacial şi solemn, şi imperturbabil, criteriile de compunere a cărţii şi de transcriere lingvistică a cărţii".
Închin un pahar de bere în cinstea lui Arghezi al MEU, şi citesc Bacovia cu regretul mărturisit că am avut TBC, dar mi-a trecut. Of.