Iată şi limba care mie-mi place

1. Nu, Alina Gorghiu nu îşi va lansa nimic, niciodată, sieşi. Din simplul motiv că "a lansa" îi verb tranzitiv şi niciodată reflexiv. Deci, copii, nu scriem niciodată "Alina Gorghiu îşi lansează primul volum". Niciodată!
2. Nu, niciodată, "Cred că e o chestiune de normalitate ca să pui reflectorul pe ceea ce te doare", never ever. Acel "ca", iarăşi, a mia oară, ţine locul unui adverb, care compară două (aproximativ) situaţii diferite. E ca şi cum ai spune: "Cred că e o chestiune de normalitate precum să pui reflectorul". În română, e de o mie de ori mai simplu să spui: "Cred că e o chestiune de normalitate să pui ceva pe altceva, pe altcineva, pe oareşce". Fără "ca"! Din cine ştie ce dorinţă obscură de a evita cacofoniile, se ajunge la aberaţii care se împămîntenesc în detrimentul minunatei limbi pe care noi toţi o iubim şi o slăvim. Ca să fim corect politici. :-))
3. Nu, niciodată, ever, nu se foloseşte "primul-ministru", pentru că nu e primul dintre miniştri, ci o funcţie. Articolul hotărît se aplică "ministrului", gen "Prim-ministrul Boc a inaugurat 12 km de autostradă". Încercaţi să puneţi la plural această aberaţie, de mă dor toate limbile. Cum sună "S-au întîlnit la Bucureşti primii-miniştri din Botswana, Camerun şi Bangladesh"? Ştiu că DEX-ul a aprobat această formă, dar tot incorect rămîne.
4. Cu "i"-urile, deja sunt high.
5. Cu "a crea", la fel.
6. Cu "a fi", rămîne singura variantă de a nu dubla "i", la imperativ negativ. Gen: "Nu fi analfabet! Fii absolvent de patru clase primare!"
7. Voi nu citiţi niciodată chestia asta, superok: http://diacritica.wordpress.com/????
8. Păcat, păcat, de sîngele vărsat.
9. Pentru că mai era şi nouă. Nu spunem în veci: "Omul care l-am întîlnit, cîinele care l-am iubit". Există un caz, numit acuzativ, în limba română, şi care ne obligă să folosim prepoziţia "pe". Cel mai simplu de verificat este să vă întrebaţi dacă pot fi aplicate întrebările "Pe cine? Ce?" "Pe cine am iubit?" pe om, pe cîine, pe mangustă, pe varză, pe barză, pe mînz. Recte omul PE care l-am întîlnit, Visul PE care l-am visat, Varza PE care am mîncat-o. Hai că-i simplu, se numeşte complement direct.

P.S. Azi vă iert cu dativul.

Măgăria de a fi român. Verde.

Discriminare să fie, dar să ştim şi noi

Directorul Bibliotecii Judeţene „Bod Peter”, Szonda Szabolcs, din Sfântu Gheorghe, a fost nevoit să renunţe la funcţia pe care a avut-o timp de trei ani, datorită faptului că instanţa Tribunalului Braşov a decis că ocuparea postului s-a făcut printr-un concurs considerat discriminatoriu. De ce a decis aşa? La data respectivă, printre condiţiile de participare la concurs, era cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare şi s-a considerat că aceasta era una discriminatorie pentru românii din întreaga ţară, care nu cunosc limba acestei minorităţi. Bineînţeles, Ion Aionului, din Gura Stînii, ar fi dorit să participe la concurs, însă a fost discriminat. Sigur, privit din perspectiva unei numiri politice, această formulare era o chichiţă de care se putea lega orice instanţă. Din perspectiva persoanei şi calificării lui Szonda Szabolcs este o tîmpenie, iar discriminarea, o tîmpenie şi mai gogonată.
Szonda Szabolcs este traducător de literatură contemporană, traduce autori români în limba maghiară. Practic, acest dujman de clasă, strecurat în rîndurile maghiarimii, promovează cultura română, şovinul şi discriminatorul care este el! Szonda Szabolcs a organizat întîlniri cu scriitorii români – i-a adus, la aceeaşi masă, pe Simona Popescu, Mircea Dinescu, Dan Lungu, Filip Florian, Ion-Bogdan Lefter şi acestea sunt doar cîteva nume, care îmi vin acum, pe loc, în cap -, dar şi maghiari, sau personalităţi străine şi a iniţiat dezbateri culturale sau de politică externă – mai rar aşa ceva în spaţiul unei biblioteci publice, dintr-un obscur orăşel din Secuime.
Szonda Szabolcs are o asemenea dragoste de carte, încît a gîndit o şmecherie al naibii de ingenioasă şi de benefică pe termen lung: a iniţiat un program, numit „La drum cu lectura”, destinat copilaşilor de zero luni, adică nou-născuţii. Părinţii bebeluşilor erau invitaţi la bibliotecă unde li se oferea –gratuit- un pachet de cărţi destinat diferitelor vîrste ale copilului, cu poveşti, desene, educative. La o adică, aduna părinţii în spaţiul cărţilor şi crea, încă de la început, familiarizarea copilului cu cartea, ca o constantă care avea să-l însoţească de-a lungul vieţii. Sigur, pachetele cu cărţi au fost concepute şi pentru părinţii români. Teribil ce-i discriminează Szonda Szabolcs pe români.
Din fondul de cărţi al Bibliotecii Judeţene, mai bine de jumătate sunt cărţi în limba maghiară. Cum ar putea cineva care nu cunoaşte limba maghiară să gestioneze acest fond de cărţi? Nu ştiu alţii cum sunt - aici s-ar putea să fie pur şi simplu neştiinţa mea- dar eu, ca româncă, de 38 de ani de cînd trăiesc în Sfântu Gheorghe, pur şi simplu habar nu am de vreun nume al directorilor, de-a lungul anilor, la Biblioteca Judeţeană, dinainte de Szonda Szabolcs. Nu ştiu cine a fost director acolo pînă la el.
Abia această sentinţă şi decizia de a fi suspendat Szonda Szabolcs e profund discriminatorie pentru mine ca om de cultură, pentru mine ca locuitor al cetăţii, pentru mine ca român. Este o palmă dureroasă şi ruşinoasă peste obrazul meu gros de majoritară, cînd văd că un astfel de om este pus la colţ şi mazilit pentru că este un perfect umanist maghiar. Este absolut ruşinos pentru mine să văd cum alţii se bucură şi jubilează, pentru că este încurajată prostia, mitocănia, minciuna şi ipocrizia. Szonda Szabolcs va fi repus – sper – pe funcţie, în urma organizării unui nou concurs, în care formula „Cunoaşterea obligatorie a limbii maghiare”, va fi înlocuită cu formula „Cunoaşterea obligatorie a trei limbi ale Uniunii Europene”. Nu ştiu, însă, dacă acest om minunat nu a fost rănit ireversibil în adîncul sufletului, în tot ceea ce are el deschidere necondiţionată către carte, către frumuseţea din ce în ce mai absconsă şi mai blurată, ca într-o fotografie de epocă, a tihnei şi dichisului cultural. Nu pot decît să-l rog să mă ierte şi să-l asigur că eu, una, îl admir şi îl preţuiesc exact aşa cum este el. Şi să fiu megamîndră că sunt contemporană cu un astfel de maghiar.

E de prisos, cred, să repet că, în astfel de condiţii - şi nu numai- îmi este ruşine să fiu contemporană cu omul, că mi-e ruşine de mine. După ce s-a întîmplat în Norvegia, după toată mizeria de aici, de acasă, îmi doresc să fug în peşteri. Abisul care se holbează la mine e cam mare.

Money, money, money, must be funny...

Pe scurt, am cea mai proastă relaţie din lume cu banii, ceea ce e necesarmente rău, pentru că banii, ştim noi, sunt o scară pe care poţi urca, sau poţi coborî. În rai, sau în iad. Dacă sui cu liftul care te aruncă în cele patru zări - experienţa m-a potolit cu dimensiunile, deci, da, poţi să cazi în sus, aşa cum poţi să urci în jos -s-ar putea să nu mai fii aşa de necesarmente convins că e musai să ai o relaţie socială cu banul. Dat fiind că pe vremea tinereţii mele mi se plătea absolut tot - nu vă gîndiţi la prostii - eram la şcoală şi la cursul de "Civic Education Project", cu Ann, Budapesta şi Paris şi după aia la NATO în Polonia cu Soros şi după aia în Finlanda, Belgia, uatever pi peste tot - bani de buzunar included -, am dezvoltat cea mai comunistă gîndire ever visavis de bani: mie mi se dau. Ba, chiar, cineva, vreo fundaţie, vreun politician(ă), mă somează să-mi dea bani. Bine.
Bizar este că atunci cînd am muncit pe brînci, circa 10-12 ore pe zi, canci bani. Nimic. Ca şi cum ar fi ştiut balanţa aia monetară că e mai bine să iau bani moca, decît pe bune. Sigur că am plîns în pernă, mi-am jurat răzbunare în barba-mi, dar tot nu am reuşit să-mi limpezesc relaţia perfect anormală cu banii. E drept, averi nu am avut niciodată, dar de ce am bani cînd nu-i fac? Eu, cu mînuţa mea. Faza asta complet aiuritoare cu banii a început încă din copilărie, cînd îmi dădeau ai mei bani şi eu ieşeam pe stradă şi îi împărţeam copiilor. Evident, era mirajul puterii, însă uitam pi loc şi basta, tot din vorbe mă alegeau lider.
Aşadar, ce dracu' să fac cu banii ăştia? Îmi sunt daţi, îmi sunt luaţi, îmi sunt oferiţi, îmi sunt revendicaţi, tre' să plătesc datorii, tre' să fac puşcărie, tre' să sap la cîmp, tre' să frec menta, tre' să scriu, tre' să citesc, tre' să fiu deşteaptă, tre' să nu fiu, tre' să ce? În loc de putere, banii mă infantilizează, mă complexează şi nu mă lasă să-mi văd de cărţi, filme, fete sau băieţi!
Ori sunt tîmpită, ori sunt tîmpită. DE CE am o relaţie perfect albă cu banii?

Mămicisme

Ea: Văd că ai rămas fără pastile. Mă duc la piaţă, cîte iei de-astea pe zi?
Eu: Zece!
Ea: Bine.

(Vorbeam de pastilele pentru hipertensiune)

Distracţie totală şi indivizibilă cu Edi!!!

Ne-am rîs ca demenţii la urşi polari decedaţi ( la cererea copilului e decedaţi) de către pinguini, am mai săpat în mină după aur şi, după aceea, epic, hai să-i dedicăm lui isuciu un post adevărat. (No, pruncul mă întreabă dacă ăla îmi mai face reclamă). Bine, la alegerea lui Eduard către isuciu, un post din inimă de copil. Eu, proasta, am apăsat pe buton.


(Eduard în barba-i "Dobitoci mai sunt")

Zile

Mie - cel puţin acum, la 40 de trandafiri în ghiveciul vieţii, deşi nu văd vreo mare diferenţă de la 20 de primăveri, în acelaşi ghiveci -, nu prea îmi place să o tot întind aşa, cu existenţa, cu alea, alea, copiii, familia, lucrurile mici de iubit, lalalalalala. Sigur, nici deşertul aprig dezmăţat în soarele torid al copacului care cade în pădure fără să-l audă niminea - deşi, ca să zic aşa, ferice de el -, însă trebile astea cu uri faţă de perfect străini, ca şi cu iubiri faţă de aceiaşi perfect "Celălalt", mă termenă. Nu va fi şi iubirea asta minunată a mea de nepot incredibil, perfect străină pentru alţii? Sigur, nu pot să-l iubesc mai puţin, însă nici nu cad în capcana de a-l iubi eu cît pentru toţi şi de a-i crea acest complet fals orizont de aşteptare, să fie iubit toată viaţa, aşa cum îl iubesc io. Ca să zic aşa, dude, io te iubesc de aici şi pînă aici, restul, oricine, te iubeşte cu limita lui.
Aşa că ieri noapte, după ce ne-am hlizit ca proştii la "Robotzi" şi am jucat Conquiztador, el, cică: "Da' pot să dorm cu tine?", "Poţi, dar dacă sforăi sau dai din craci, te arunc pe geam. Şi să nu mă iei în braţe că mă sufoc şi te arunc pe geam. Şi să nu vrei apă sau pipi la 2 noaptea şi să mă trezeşti, că te arunc pe geam. Şi să nu diverse, gen adormim pe desene, că te arunc pe geam". La care el, frămîntat rău de gînduri: "Nuuuuu, o să fiu cuminte. (După o pauză de gîndire şi întins cu mîinile sub cap). Mie mi-e frig, putem să închidem geamul?"
Şi am adormit amîndoi ca doi greieri turbaţi de căldură, cu mine recitîndu-i din Harry Potter cu cea mai persuasivă voce a mea şi cu puişorul meu mort de somn spunînd pe trei sferturi adormit: "Dar cu un degeţel pot să te ating?". Da.

Omagiu lui Dobby

.... cu o scurtă apariţie a lui isuciu în rolul goblinului mincinos şi dinţos Griphook.

Harry Potter, ultima parte

Sunt fan filmele "Harry Potter", pe atît pe cît nu-mi place cum e scrisă cartea, sau tradusă, e un soi de lectură pentru d-alde retarzi ca mucifelnicul ce insistă să se bage singur în mă-sa, scorchfield pre numele său de zămuitor cu curent electric.

Dar filmele, vai, filmele. Nu ştiu iexact de ce sunt atît de captivată de toată povestea din filme. Pe de o parte, cred, povestea în sine, nudă, scheletul poveştii, pe de altă parte toate gadget-urile demenţiale şi toate poveştile paralele, cu veşnic gentle giant care e Hagrid, un soi de Sfîntul Francisc în varianta de bestiarum - deci am rîs cred că vreo săptămînă cum îi arde barba micul balaur eclozat dintr-un ou pus pe foc :-))-, Dumbledore cel superultra ţesut între toate firele poveştii, Minerva McGonagall cea pisică atoateştiutoare şi păzitoare şi cu un apetit simpatic foc pentru bîrfulete la cîrciumă - scena în care Harry află că naşu-său e Sirius, din "Prizonierul din Azkaban" - şi, evidement, genialul Severus Snape, care e, normal şi indeed, iubit de toată suflarea feminină a lumii. Ah, Severus, dac-ai şti ce ciorbă de fasole cu tarhon ştiu să fac... Anyway, ăăăă, unde eram? Aha.
Deci ultima parte, care mi-a relevat mai mult ca niciodată că Voldemort, ăsta, în pana mea, nu mişcă un pai. Cel mai mare vrăjitor, cel mai coios stăpînitor al relelor di pi lumea aiasta, cît şi oricare, şade şi-o freacă. Nu face nimic interesant. Ba se adapă cu sînge de inorog şi trăieşte la altul în cap, ba Wormtail îşi taie o mînă ca să-l scoată din scutece, ba alţii fac altele. Şi, cînd apare, într-un final, n-are nas. Coate-goale şi maţe-fripte nu e în stare nici măcar să-l bată-n baghetă pe Harry şi, în afară de Avacadavra, nu prea ştie vrăji decente. Ba, piţifelnicul se împarte în şapte Horcrux-uri, şi nu e în stare să se facă pe sine un Horcrux de-ăla ţeapăn, îl face pe Harry, şi-şi mai şi trage un topor în propria-i problemă, că tot vrea să-l killărească pe ăsta mic. Nu porneşte nici o Apocalipsă, se rupe-n fumuri, de-astea. Păi, e frumos, domnule Voldemort? Plus că Nagini e furat din "Cărţile junglei", a lui Kipling. Muhuhuhult mai tare m-au speriat Dementorii ăia (care rimează cu trîntori), ca să nu mai vorbim de Phoenix-ul lui Dumbledore. Aia pasăre, în stare să scoată ochii basiliscului!
În rest, am adormit încercînd să revăd prima parte din The Deathly Hallows şi striga filmul prin casă şi mă trezeam un sfert şi cică închideam calculatorul. Greşit. Iar striga Harry Potter, iar deschideam un ochi şi întindem o mînă. Da, deci am reuşit să închid calculatorul o singură dată de cinci ori.
By the way: Dobby, you'll be forever in my heart.

Cald

Insa nimic la cald. Obraznicii de frustrati aiurea-n tramvai. Nu-s io omul care sa nu aprecieze o frustrare in toata regula, una tapana, adevarata, dar porcariute de astea de "Ziua e lumina si noaptea e intuneric, vai, dar ce-am mai gindit, admirati-ma!"... A se scuti. Merji la gramatica, baietele, merji incet, sa nu te zdruncini.

Cum e cald

1. Cum orice televizor dat pe mute e ţipăt.
2. Cum porci.
3. Cum apa se deghizează şi te dor ficaţii de la ea.
4. Cum nervi albi de catifea încinsă negru.
5. Cum frecat întru răcorire.
6. Cum eternele bormaşini tot scobesc găuri în stup, fără rost. Ce urmăreşti să-ţi amenajezi în apartamentul comunist, vreo vilă? Oricum vei auzi cum face pipi ăla de la etajul de sus. Dacă stai între blocuri vei auzi chiar mai multe, gen tot.
7. Cum copiii ies la joacă la Această oră, 21,12.
8. Cum vreau doar să mă bag în frigider, laolaltă cu mazărea şi merele, ouăle, ovarele.
9. Cum degerăm aicea de cald!
10. Cum sictirul devine depresie, bizar, că m-am străduit să fiu depresivă şi interesantă, dar nu mi-a ieşit.
11. Cum mai luaţi, în săptămîna mea astăzi şi mîine, căldura asta de pe mine!

Megaţărănoi de megacăcat

Se mai întîmplă. Impotenţa asta e mare belea.

Tropice

Căldură pe cît de insuportabilă, pe atît de insalubră. Căldură umedă, de invazie de lipitori şi urechelniţe, de morţi umflaţi. Este mai mult decît clar că detest acest anotimp, de departe. Iadul e vara perpetuuă, cu tot felul de dezgoliri obscene şi cu aerul că "aşa se face vara, te dezbraci".
Am nostalgia verilor din copilărie, cînd îmi era indiferentă temperatura - oare de ce fac aşa copiii? -, şi nostalgia unei singure veri, cînd săpam pe şantierul de arheologie de la Capidava, îmbrăcată din cap pînă în picioare. Am stat trii ore pe malul Dunării, fără nimic pe cap, şi am ajuns la spitalul din Constanţa - Cernavodă? - a doua zi, cu delir şi febră 41.
Aveam şi eu 20 de ani şi săpam de mi se umpluseră palmele de sînge, dădeam la roabă, dezgropam rămăşiţele unei cine din secolul III. Dunărea curgea la noi invers, din cauza cetăţii care se prăbuşise şi ridica ziduri subacvatice curgerii timpului. Îmi era frică să înot pe Dunăre din pricina poveştilor cu monştrii somni care mîncau copii şi mie mi se zbîrleau sfîrcurile şi dacă credea somnul că-i vreun viermişor?
Adi se răsese în cap, să nu sufere de transpiraţie, şi în doar trei zile ajunsese să fie poreclit "Buzduganul", deci îl haliseră ţînţarii intens, că el dispreţuia şi beutura şi avea neşte pizde pe cap fix ca un buzdugan. Sfat sfătos: ţînţarii de Dunăre nu seamănă cu nimic din ce ştim noi despre ţînţari, te atacă pe bune ca nişte lupi, aveţi de grijă să beţi rom sau vodcă. Berea nu merge, nici vinul. Acu' o vreme am descoperit că merge repelentul, dar trebuie să vă daţi pe orice bucăţică plauzibilă de chele, altfel e moarte curată.
Era cald, cald şi noi săpam îmbrăcaţi şi norii făceau spirale pe cer, şi scorpionii negri îşi bifurcau cozile în faţa ochilor noştri înspăimîntaţi, abandonaţi sapei vestigiilor. Şi doar un pic mai încolo caii împiedicaţi, înspăimîntător de liberi în linii, ne provocau spleen-ul umanităţii în genere. Nechezau ca nebunii şi se zbăteau, la doar mirosul nostru de tineri humanoizi, probabil la fel de cruzi ca orice fiinţă bipedă.
Şi ne-am dus pe Dunăre în jos cu Adi să ne spălăm genitaliile, cu condiţia să ne întoarcem cu spatele, cînd ne dăm chiloţii jos. Mare chestie, că aveam bude fără uşi şi, no, oricine trecea pe Dunăre cu un binoclu se uita cum te scremi.
Şi Horia care s-a bronzat cu sprîncene, şi Oprescu care s-a bronzat cu şosete şi, da, tot din Oprescu: "Clapacioacele sunt mănuşi de belit pula", şi Georgescu căruia i se cînta "Imnul Căpitanului". Şi mîncam chestii indescriptibil de grosolane, tot felul de ciorbe înecate în ulei, scîrboşenii de cărnuri expirate, mizerii de-alea adevărate. Să nu uităm că anul de graţie era 1991.
Asta-i vara. Altfel, e doar iad. Lichefiere dizgraţioasă în timpul unui timp care nu mai trece, ci se instalează. Bleah.

Tristeţuri, nostalgii, asimptote

Încă mă preocupă, spre a mă bucura, toată faza cu bacalaureatul. Nu am fost a late bloomer, din contră, primii doi ani de facultate i-am trecut cu bursă din ceea ce citisem pînă atunci, era chiar ridicol de uşor Istoria şi Teoria Artei, examenul, în schimb, a fost ucigător. Chefuri, amoruri - citituri, desigur, că altfel nu ne place viaţa -, însă nimic apăsat, nimic din ce să nu fie aşa, un soi de jucat serios de-a cartea. Am început, din anul IV, să lucrez, Bucureştiul e mare haimana, îţi trebe bani. Apoi nu a mai contat, am stat 16 ani în Bucureşti că..., îmi găseam de lucru, îmi găseam gazde, îmi vedeam de-ale mele. Nimeni nu mi-a cerut diploma. Nimeni. Nu ştiu cît e de bine, probbail că nu e, însă, na, se vedea ce fac, era, ca să zic aşa, obvios.
Ei, diploma şi examenul de licenţă mi le-am dat acum trei ani, în februarie. Deja mare, deja absolventă de 13 ani, deja. Am fost în grupă cu încă trei fete, din cele care aveau 21 de ani. E nasol să scriu aşa ceva, dar eu nu le-aş fi trecut nici măcar clasa a VIII-a. Facultatea care, pentru generaţia noastră, era accesul către studiu şi către profesori, se transformase în şcoală de alfabetizare.
Nu ştiu ce s-a întîmplat, sincer, nu-mi dau seama.
Facultatea în care se năşteau şi mureau cu rapiditate energii, în care ideile îţi provocau insomnii, în care se rîdea pe rupte şi se bocea indignat pentru un 8,50 - eu mai luam cîte un şase, la arheologie -, în care era totul nou şi acum, s-a dus. S-a transformat într-un fel de şcoală profesională pentru cei care vor să aibă o diplomă, plus cei doi ani de masterat, care, şi ăia, rahat cu perje.
E o mare bulibăşeală, dar nu atît necunoaştere, ci derută completă. Iar eu nu înţeleg. De ce? Ce îi împiedică pe profesori să fie la fel de exigenţi şi pe elevi la fel de dornici de note bune? Sigur că şi noi copiam, însă copiam, ca să zic aşa, prin rotaţie. La Istoria Religiilor sunt eu mai bună, copiaţi de la mine, la Artă Românească Medievală copiem de la Carmen şi tot aşa. Evident că toţi citeam şi ne pregăteam - bine, am fost zece în anul meu :-) -, dar unul era mai interesat de una, altul de cealaltă, nici nu se poate spune că ne îndesam la copiat, mai degrabă ne completam unii pe alţii.
Nostalgie, tristeţe şi, da, şi o mare milă pentru copilaşi. Of, of, măi, măi. Dacă nu vă place şi nu merge, pe cine încercaţi să păcăliţi? Mă întreb dacă mi-ar fi plăcut să intru la facultate cu diploma de la bac. Sigur nu. Aş fi vrut să nu fie atît de greu, însă, parcă, mă şi simt mai bine că a fost atît de greu.

Ce să mai zici? Multe şi de toate, însă e aproape insuportabil sentimentul că totul moare sub ochii tăi vii.

Reclamele care este ceva

să-ţi tragi vreo cinci mii de pumni în cap. Eu, una, mor după reclamele mişto, dar astea de la noi sunt adaptate la IQ-ul de oi, sau care-i faza, că nu mă prind.

1.Pervol. Două fete - din care una niţeluş mai trecută, ghici care - stau la un specatol una lîngă cealaltă, un june descheiat la cămaşă bate din toace şi dansează fix geaba, după cum reiese din dialog. Cică: "Dar cămaşa lui e nouă", "Nu e nouă, e spălată cu Pervol". Şi scoate butoiul cu Pervol din geantă. Femeie, ce pana mea cauţi cu Pervol în geantă la un spectacol de dans şi, în general, all over the world! Pervolul, dacă nu stă lîngă maşina de spălat, stă la magazin. Aberant.
2. Colgate. Sloganu' "Periuţa de dinţi cea mai folosită din lume". Bun aşa. Abia aştept să-mi vină rîndul, poate apuc să mă spăl şi eu pe dinţi în viaţa asta, după ce o folosesc toţi.
3. Tide. "Marea provocare la murdărire". Deci bieţii copchii joacă folbal în şosete, ca să-i demonstreze lu' nenea că detergentul lui face toţi banii. Nu contează că şosetele ălea vor fi, practic, zdrenţe în primele cinci minute. Sunt zdrenţe noi-nouţe de curate.
4. Pamperşi. Un copilaş cu cască e pus să stea în faţa unui ventilator, care-i tremură obrajii, cam ca la o G8, aşa. În josul imaginii : "Nu încercaţi asta acasă, acest copil este un profesionist". Vai, da' ce-am rîs. După care acelaşi copilaş e schimbat de pamperşi. Băi, nu vi se pare că sunteţi cam săriţi în cap? Or fi copiii drăgălaşi şi cu simţul umorului, dar chiar şi pentru ei e jignitor să asociezi faţa cu curul.
5. Coca-Cola. Care se legitimează că există încă din iepoca di aur şi-mi cîntă "S-avem noi mîine, aur şi pîine, noi în anul 2000 cînd nu vom mai fi copii, vom face ce-am văzut cîndva". Nasol. Foarte nasol. Mega-nasol că chiar facem ce-am văzut cîndva. Plus că pe vremea comuniştilor vă dăduserăţi la fund, beam Cico şi Brifcor, nici poveste de Coca-Cola. Ţeapă.
6. Auuuu, deci nu, vă rog, vă implor, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai rezist. Reclamele la cei care se cacă mult şi în şuvoaie, sau la cei care nu se cacă deloc. Băi, deci ne mişcăm aprioric între diaree şi constipaţie. Iar reclamele sunt pe măsură. Ea intră de dimineaţă la baie, iese seara şi se bagă în pat lîngă el. El: Şi, ce-ai făcut azi? Ea (înciudată şi fără chef de futut, evident): Mai nimic. Puahahaha, adică, fără treaba mare, viaţa e pustiu.
7. La şampoane. "Ah, de aceea stau toţi bărbaţii la coadă la tine". Ăăăăă, nu, nu e că s-a spălat pe cap cu şamponul igrec, ci că s-a spălat pe cap. Sau şi-a pus numărul de telefon pe uşa de la pisoar. Ah, da, şi coafura ei rezistă.
8. Deodorante. În general, mă deprimă că cam toate se miros la subraţ. Dacă nu se miros, se pipăie. Îmi aduc aminte de un nene în tren, care se scobea în urechi şi după aia îşi mirosea degetele. Superscîrbos.

Mă întreb ce pana mea se întîmplă, numai la noi or fi oribilităţile astea de reclame, complet fără umor, neinspirate, ilogice, greţoase. Îmi aduc aminte de o parodie la Mastercard, aia cu tatăl care îşi sfătuia fiica să-i facă tipului o felaţie, numai să ia cotul de pe interfon, care mi s-a părut genială. Şi, în general, aia cu "Anumite lucruri sunt nepreţuite, pentru tot restul există Mastercard" Ubercool. Dar restul..., incredibil de penibil.



Da, ştiu, are barbă, dra tot îmi place.

Duminica în familie

Adică eu cu mine. M-am trezit infinit de mahmură - băi, e anormal să visezi atît de mult şi să-ţi aduci aminte tot -, însă relativ bucuroasă că nu-s mahmură din motive de beri sau vodci, aşe mulţi musafiri ca săptămîna trecută, şi toţi cu glanda însetată, n-am mai avut de mult. Şăd, ascult o ploiţă - pfuai, dacă mă prindea diluviul io stăteam la geam şi priveam în zare cum dispare corabia lu' Noe -, am citit de mi-am defectat creierii, am beut, am torrentat filme, ce mai facem, ce mai facem. Şi mă pune ochiul cel veşnic treaz să mă uit în jur. Deci mi s-a făcut rău. Sticle de bere prin colţuri, sticlele de vodcă golite reflectau lumina soarelui ca tot atîtea pietre preţioase -scumpă mai e băutura asta -, aragazul-iadul a sărit pe trambulină şi a nemerit la mine la ţeava de gaz, chiuveta ziceai că e laboratorul din allien, deci mă aşteptam să sară ceva de-acolo să mă devore. Singura care a scăpat miraculos e baia, nu ştiu de ce, probabil pentru că am ameninţat cu moartea pe oricine care nu ridică colacul, sau nu foloseşte peria după anumite acţiuni de din dos sau de din faţă. Apăi, nu-i bine, că-i rău. Cel mai rău că vedeam.
Drept pentru care pielea de pe mîini s-a transformat în ceva care seamănă cu faţa unui buldog, atîta s-a murat. Frecat tot, scăpat de cadavre, rînit ca la balamuc all day long. Între timp, foamea strikes again, aşa că am gătit nişte paste cu sos de roşii şi pui, în care am zvîrlit nişte usturoi inspiraţi, şi o salată de vinete cu maioneză şi ceapă şi roşii de mare talent. Fără să mai las O singură farfurie sau oală nespălată. Totul e lună şi am şi bunătăţi în frigider. Ei, aşa mai merge, nu-mi mai rămîne decît să aştept uremătoarea :-))rundă de musafiri.