Na, şi motive de iubit

În primul rînd că mă scarpin în cap, că nu am nici un chef de declaraţii, ca să nu mai vorbim de faptul că e de-o mie de ori mai savuros să critici.
Da', na, şi iubesc.
În primul rînd că iubesc România fără nici un motiv. Dacă aş iubi-o cu motiv ar fi de căcat. O iubesc şi nu explic.
Dar, urmează explicaţia.
Aici am iubit, pe oricine ar fi, toată viaţa de pînă acum. Mi se pare firesc să fiu eu legată de mine cu funii, deşi se pare că am 20 de grame de suflet.
Fazele cu natura mă terifiază. Cînd mă culc şi mă, cică, bucur de iarbă şi de natură, simt că gravitaţia îmi suge sufletul. Zţîng! No, io simt gravitaţia dă senzaţia. Tot din motive de mine am simţit că la Bistriţa, pe drum spre bolniţă, pur şi simplu e un spaţiu sărit din timpul cel de care toţi ne văităm. Era lumină şi atît. Nici măcar o albinuţă nu zbura. Nimic. Un vertij luminos şi nepămîntean. Asta e.
Bineînţeles că nu sunt patrioată, însă bineînţeles că limba română e pielea mea. Mai ales aia aşa de catifelată şi irigată de delte albastre.
Îmi place nespus că toţi se supără pe mine că plec. Da' toţi! Mama, în semn de protest, şi-a cumpărat o haină de piele şi nici nu poate să stea cu mine în cameră că, imediat, începe să plîngă. Gărgăriţa miaaaaaaaaaaaaaa
Frati-meu e foc şi pară şi l-a învoit pe copchil de la şcoală să mă ducă amîndoi la aeroport.
Attila mi-a zis că o să vină toţi şase după mine, ca ruşii.
Arena Naţională, aia mirobolantă, în care te fute gazonul în cap, sunt eu.
Tot eu sunt şi funcţionarele cărora le zîmbesc intens şi le rog să se mai uite o dată, şi le susur, ca un şarpe vitriolant, că le compătimesc şi că e greu. Bine, nu-s chiar şarpe, că chiar e greu să lucrezi cu o tonă de oameni - nervoşi - pe zi.
Îmi mai place România că eu cu tata ne-am strecurat cu Dacia printre doo TIR-uri, fără să ne strivească, în claxoane de "futu-ţi mă-ta idiotule care nu ştii să conduci" Dar, eu albă, el alb la faţă, ne-am continuat drumul.
Îmi place România di la ţară din cărţi, că eu sunt a patra generaţie la oraş. Sau a cincea? Nu contează, Irina m-a învăţat "rostul" şi mi-e dor de ea.
Ţara mea are o sfială şi o aroganţă de început de lume. "Da, aşa e, dar eu fac ca mine, că ştiu mai bine". Nu, puişorul meu scump şi iubit, nu ştii mai bine, că tot eu îţi scot pensia de pe card, deşi te-am pus să faci mişcarea în cauză de o mie de ori.
Şi, cel mai şi cel mai motiv de iubire, e că plec. Ca să pot iubi şi mai mult şi mai de tot.
Pînă la urmă, iubirea înseamnă să părăseşti. Cu inima împăcată că fiecare are rostul lui în viaţă. Sau în geopolitică. Şi să iubeşti, în continuare, doar că te bucuri că iubeşti şi nu e right back at you. Poţi forţa ţara să te iubească?

Şi cel mai supărat şi mai copchil şi mai infint de fain, care nici nu mai vrea să vorbească cu mine, zice aşa: "la multi ani, marry christmas, happy journey, i am praying for you for some days now, you have guts so go, and take them, my dear, dear, ridiculous loved one, friens, GO GET THEM!!!!!!!!!!!!"

So, I will.

Insomnii

Eu, cînd am insomnii, nu fac nimic. Nu scriu poezii nemaipomenit de profunde şi de înălţătoare, nu citesc nici Platon, nici Nietzche, nici, mai nou, Wittgenstein, nu beau nimic (că adorm şi insomnia nu-i de dormit). Da. Deci stau. Ascult ce se mai întîmplă prin noapte. Într-o noapte, totuşi, am făcut ceva. Mă exaspera bîrîitul scîrbavnic al unui motor şi, în plus, mucisima ţeavă de eşapament ziceai că-i înfiptă fix în nasul meu. Am coborît cu mintea plină de strigături neaoşe, cînd colo, ce să vezi. Unul beat clampă adormise la volan, cu motorul mergînd. Am deschis uşa, maşina plină de gaz de la ţava de eşapament. "Domnule, domnule - îl zgîlţîi din beţia cataleptică - domnule dragă, vrei să te sinucizi?" "Nem, nem, mivon az, sinucizi?" zice el şi poc, îi fute un cap de volan şi adoarme la loc. I-am oprit motorul şi i-am urat somn uşor. Şi dacă vroia să se sinucidă îi opream motorul, că prea mă deranja, dar recunosc că m-aş fi gîndit un pic. Aşa, nu m-am gîndit.
Azi-noapte, în schimb, am ascultat la lună. Foarte aproape plină şi tăcea şi era plină şi tăcea. Nici un sunet, de nicăieri. Apoi, tocuri grăbite. Linişte. Eu fumez şi fumul se înălţa către lună ca un fuhur. Parcă lumina lunii mă încălzeşte şi mă dezvelesc. Apoi mă răceşte şi mă învelesc. Tăcere. Lumina lunii tace şi parcă niciodată o noapte atît de luminoasă nu a tăcut atît de intens, de parcă era negru absolut. Insomnii, isprăvi ale inimii.

La cimitir, birjar!

Cimitirul reformat e unul dintre cele mai mişto locuri din oraş, cu morminte vechi de zeci de secole şi cu o splendidă cetate fortificată de secol XIV - a fost refăcută de mai multe ori, tătarii au devastat-o, dar, uimitor, s-a păstrat aproape fără greş arhitectura originală, ca şi o parte din boltă, una dintre primele bolţi pe ogive - spre gotic - de la noi. Aici mă plimbam eu cînd eram micuţicuţică, dat fiindă aplecarea mia pretimpurie către "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Pin care trece albă, regina nopţii, moartă". Eiii, dacă-i moartă, hai la cimitir. Tot aici m-am pupat eu pe cadavre cu iubitul din liceu, că e o asemenea pace şi e atît de frumos, ca într-un budoar din Balzac şi o iarbă extraterestru de verde şi ce e mai dulce şi mai inefabil şi mai porno decît să te pupi pe morminte. Da. Şi aici e îngropat tata. Dat fiind că, gata, biletele de avion luate, treburi, hai să-i aprindem o lumină şi să-i zic că plec şi io. Zis şi făcut, înşfăcat gărgăriţa de o aripioară şi hai, hai, hai, hai, că-i departe, la ieşirea din oraş şi, pe deasupra, cetatea şi cimitirul sunt cocoţate, cum e frumos şi bine la medievali, pe un deal.
Locul e la fel de frumos, cavourile prin crăpăturile cărora mă zgîiam eu ca să văd cum e moartea în cavou - mamă, ce coşmar am avut într-o noapte, după asemenea ispravă, m-a lecuit - au fost reparate, Katika Zathurecky veghează încă, aproape intactă, asupra propriului mormînt, cu bobocul de trandafir în mînă, statuia - că-z doară nu era chiar ea, în carne şi oase- e ridicată în 1915, la moartea Katikăi, care a perit la 16 ani, şi e o piesă absolut clasică renascentistă, are în jur de un metru cincizeci, foarte, foarte pură în linii, iar degetele de la picioare... să juri că e sculptată în Renaştere. Degetele alea de la picioare lungi, gracile, la fel de spiritualizate ca şi înclinarea mai degrabă luminoasă şi care împrăştie o tristeţe împăcată, a gîtului.
Maică-mea, cum dă cu nasul de moarte, gata, începe să se vadă şi pe ea în ipostază, cam ca domnişoarele acelea din "Tom Sawyer".
- Cînd o să mor şi eu - zice -, dacă mor toamna sau iarna, să mă-ngropaţi cu costumul ăla albastru care mi-e mare şi nu-mi place. Dacă o să mor vara - stă, se gîndeşte la ce are prin dulap....
- ... te îngropăm în costum de baie - o ajut eu...
- Nuuuu... mă îngropaţi în costumul ăla maro, care nu-ţi place ţie.

După ce am aprins, sau, măcar, ne-am chinuit să aprindem lumînările, că bătea un vîntuleţ foarte farmazon şi jucăuş printre morminte şi după reflecţiile maică-mii că locul cel mai potrivit în care te poţi afla dacă e un cutremur e în cimitir - cred şi eu! - ne-am dus să bem bere.