Nişte chestii

Dacă tot e ziua mea, fac şi eu cinste...

Undeva, într-un cosmos bizar mă voi întîlni din nou si niciodată nu voi scăpa de stupoarea care însoţeşte existenţa, niciodată nu voi reuşi să înţeleg de ce.

Altundeva va fi un loc şi lumina va deveni banală, un loc în care totul e vulgar şi comun, un loc în care eu te văd minunat şi te văd înconjur, o lume ciudată şi stranie, o lume iubită şi spusă, o lume a cărei frumuseţe va fi încontinuu pierdută, nu sunt ceea ce scriu, nu voi fi niciodată, sunt doar o mână, aşezată.

Nu te voi iubi niciodată aşa cum îţi doreşti să fii tu iubit, nu te voi înţelege aşa cum îţi doreşti să fii înţeles, nu voi fi în veci alături de tine aşa cum îţi doreşti să fiu alături, dar voi fi acolo unde te aştepţi mai puţin, întotdeauna în sângele tău, întotdeauna în ţigara ta, întotdeauna în calculatorul pe care îl crezi un iubit, întotdeauna departe, întotdeauna de neînlocuit.

Când vor veni toate păsările, dar toate odată, când mă vor ciuguli cu ciocul ascuţit şi mă vor întreba de ce nu le-am iubit voi avea un răspuns simplu: dacă m-aţi locuit, încontinuu am fost, încontinuu, iubirea nu foloseşte nimănui la nimic, de asta are un soi de candoare, un soi de uimit, de asta nu ştiu dacă există o pasăre, un mandarin, un subraţ, un copil, de asta nu ştiu dacă am vreo limită în a iubi pueril, domolit, de asta nu ştiu.

Respiraţia ta trecea destul de repede pe lângă obiecte şi avea gust de fier de călcat, numai că pe mine mă răpea într-un soi de apostazie continuă, era chiar aşa, Dumnezeul lucrurilor care aveau ceva de zis: o masă de scris peste care a respirat cineva.

Noaptea visez că alerg prin pădure, lupoaică trăind mirosul de urmă al frunzelor, niciodată nu mă opresc, în faţă e cuvântul continuă, alţi lupi mă rostogolesc, într-o bunătate şi-o spaimă de neînţeles, le arăt pântecele, dar ei întotdeauna mă amuşină, se grăbesc mai departe, bat cadenţa cu labele prin mirosul ales.

Într-o seară în care nu mai ştiam ce să zic, într-o seară obscură, ciudată, cu miros de fistic, floricele, mentă şi lapte, noapte, într-un cuib foarte mic, cu totul şi cu totul departe, o iubire ca-n filme, un ptyx si totul exploda departe, foarte departe, unde nu e absolut, dar absolut nimic de zis, unde iubeşti cu remuşcări şi regrete că ai penisul mic, acolo unde niciodată nu e strâmtă, umedă sau îndeajuns de curată, acolo unde, ca într-o oră a vieţii, m-am cuibărit, dacă nu aş veni de atât de departe, probabil că aş avea un traseu liniştit, motoare şi sex, spumă şi latex, bine că am trăit, să vă spun pe litere: a m m u r i t.

Stau cu nasul în sus şi miros moartea care vine alene, de jos, stau şi aştept ca o literă, stau între ceaţă şi nori, aştept, e ca si cum m-aş interpune între mine şi cer, ca şi cum aş vorbi cu un calculator, cu un soi de sămânţă trăsnită şi îngheţată în foarte marele ger, într-o secundă mi-am anihilat creierul, şi nu am inimă, stau, aştept, de cele mai multe ori pierd complet înţelesul literelor, al cuvintelor, e ca şi cum aş fi pe o buză de flacără, imens umilită în marele verb, cine ar mai scrie ceea ce scriu, cine altcineva, dar sunt atât de paradită în înţelesul lumii cu dumneamea încît aş putea scrie, de exemplu, ca lumea începe şi nu e aşa, dacă şi dacă şi dacă şi dacă nu ar răsări un soare fix dintre degetul meu şi marea de sare, undeva, lumea începe si eu nu sînt în ea, mai fumez o ţigară şi dorm si păstrez ca o bulă de aer ceva.

La mine în casă eram, la mine în casă mirosea repetat un soi de cronică mov, mă-mbia să-i fiu soră sau frate, sau tîmpit în alcov, cu genele sparte, cu călcîiul imens ca-n homer, cu tot felul de graţii de fier, cu tot felul de scîrbe muşcate de verde, cu un fel de balauri de noapte, răsăriţi aşa de frumos din ceea ce sper, la mine în casă apocalipsă de aer.

Nimic, nimic, nimic nu-mi place şi iubesc totul, vorace, ca un dromader mort, ca o pisică tenace, ca şi cum aş putea să expir vreodată ultimul fum din ţigara mea, ca şi cum, toate astea, se vor răscumpăra cîndva, undeva, şi balaurii mov, şi orgasmul imens, arcuit către soare, şezînd pe scaunul altcuiva, şi toată această această stupoare, pe care o înţeleg, va căuta foarte mult un verb, va căuta o culoare, va căuta undeva.

Poate vă place.