Odă acestui anotimp

Deci fraţilor şi cumnaţilor să vă descriu oleacă toamna mea. Chiar în această clipă pe aragaz fierbe la foc mic o genială varză cu costiţă afumată. Pe masa mea coexistă paşnic şi luminos aşa: două pere, ultimii prizonieri de război care au supravieţuit canibalismului meu funciar - da, mănînc :-)) -, pere cumpărate de pe uliţa oraşului, în timp ce mă plimbam alene prin downtown, de la o unguroaică bătrînă, care stătea cu perele în poartă şi croşeta; trei stilouri, unul verde, unul bordo, unul albastru cu care scriu pe rînd, pe unde apuc "acest stilou scrie foarte bine şi mă bucur"; doi struguri babani, cu boabe translucide în care mă uit şi încerc să ghicesc cîţi sîmburi dorm cuminţi înăuntru; prietena mea, Ginuţa-Maria, face un copil, tot o sămînţă înăuntrul ei translucid; altă prietenă de-a mea face pîine de casă, de îi simt miroasnele pînă aici; săptămînile trecute am dezbătut îndelung problema castraveţilor muraţi - în oţet, saramură, cu un pic de zahăr, fără zahăr, gogonele mai punem? - neapărat gogonele, zacuscă aurie şi aştept provincia mea mult iubită să mă trateze şi cu harbuzei muraţi şi miraţi că noi am sărit peste ei; lene de miere prin urbe în plimbări mai teribile decît ocolul pămîntului, pleci pe transpiraţie de căldură şi te întorci cu ţurţuri la nas de frig, amurguri de îţi taie respiraţia imaginaţiei tale năroade, aşa zbuciumate pe vînturi şi pe culori desprinse din peşteri miraculoase, unde au stat neliniştite peste vară; domnul Mandarinescu care nu mai înţelege nimic, e confuz; dosare, reviste, cărţi, toate calde şi toate irizîndu-şi cu discreţie duhul; ce mai am? aha, o ascuţitoare rebelă, cu două găuri, care nu ascute nimic, rupe toate vîrfurile şi o solniţă în formă de gogoşar. Vă invit. La masa voastră ce bunătăţi se găsesc în toamna asta care, îmi veţi concede, e incredibil de frumoasă?

"Vreau să fac treaba mare în baia lui Paul..."

...sinceră să fiu... cine dracu' face reclamele astea la "Glade"??? Chiar îşi imaginează cum e să-ţi facă unu' o ditamai treaba mare în baia ta? Cred că aş lua aparatul de sudură şi i-aş suda aceluia fanta de din dos.
În orice caz, astăzi, constatări calme şi nobile despre vulgaritate. Discuţie, foarte scurtă, cu un amic, în prezenţa maică-mii: "Păi, de ce?" "Păi, eşti virulentă, măi" şi gesticulează şi cască ochii la mine şi zîmbeşte - foarte drăguţ, am crezut că mor de rîs, retrospectiv - şi mimează: "Cînd scrii că aia naşte prin pizdă?" "Păi, cum să scriu? Că naşte prin vagin? Şi că perechea nu se fute, ci copulează? "Oricum", zic eu, "ce-i stahanovismul ăsta al naşterii, de zici că e producţie în serie, şi ce e democraţia asupra genitalului feminin, în timp ce ăla masculin şade bine-mersi, la umbră? Nu mai poate omul să adoarmă de febră cu televizorul deschis că se trezeşte fix între cracii ăleia. Puţină decenţă!" "Da", zice, "ştiu ce spui, însă mai citesc şi copii şi discutam cu o colegă dacă să le pună filmul "Attila", unde sînt scene grele de sex roman, lanţuri de copulări şi pe copii nu-i va mai interesa istoria, ci vor vorbi numai despre scenele de sex". Eu filmul nu l-am văzut. Am văzut "Caligula" - tînără de tot, vreo 18 ani - şi m-a cam plictisit, decorurile şi lumina au mai fost comestibile, însă nu-mi imaginez că mesajul ajunge diferit la cei mai tineri. Din contră, cred că tinerii sînt mult mai în măsură să vadă dramatismul unei scene de sex gratuit, stupid şi făcut de dragul impactului la public - sexul e de mult scena multor drame umane, fără nici o legătură cu sexul propriu-zis -, decît maturii stupizi şi legaţi cu lanţuri de ideea de interşanjabilitate între sex şi morală. Genitalul nu-i morală, aşa cum nu poate fi nici respiratul. În fond, violăm toţi aerul pe care îl respirăm, trăim într-o orgie.
Orice film, carte, uatever, poate să aibă futut de la un capăt la altul şi să însemne cu totul şi cu totul altceva. Vulgaritatea nu stă în cuvinte.
Vulgaritatea stă exact în minciună. A dori să faci treaba mare în altă baie. De obicei, în altă baie, copiii se constipă. Vor acasă.

Pesedeii nu se dezmint

Este a doua mare ţeapă pe care mi-am luat-o din 1989 încoace, din partea pesedeilor. Ipocrizia, nesimţirea, minciuna organizată, faptul că, în '89 Iliescu m-a luat de proastă - da, e personal, ok? -, iar acum un aşa-zis intelectual de stînga m-a luat, din nou, de tîmpită cu acte în regulă, da, stimată doamnă Gabriela Creţu, la dvs. mă refer, a pus cruce odată pentru totdeauna cu plecatul urechii spre partea stîngă. Este o mîrşăvie fără margini să profiţi de încrederea cuiva, mai degrabă îi tragi ăleia sau ăluia un glonţ în cap, decît să-ţi baţi joc de el.
Scria d-na Creţu pe blogul personal că pleacă la Bruxelles ca reprezentant al Senatului României şi că "nu are nici diurnă, nu are bani nici să-i plătească băiatului taxele la facultate!" Care băiat văd azi-dimineaţă aici http://www.vremeanoua.ro/index.php?module=full_news&id_news=14467, că e ditamai directorul la Centrul de Afaceri din Vaslui, că poate să-şi plătească oricîte taxe bine-mersi că, oricum, toată vieţişoara lui - dacă o să-l ţină Domnul sănătos, ar trebui să mai slăbească - n-o să ducă lipsă de nici unele. Lasă că pilele funcţionează peste tot, dar să te plîngi de la obraz că n-ai să-i dai "copilului bani de taxe", cînd tu ştii bine că se lăfăie bine-mersi pe un post politic, cu taică-său vicepreşedinte de Consiliu Judeţean, mi se pare deja nesimţire, manipulare, rînjet dispreţuitor fix în nasul meu. Ceea ce eu nu inghit. Mă întreb cam de cîte ori a minţit doamna Creţu, doar aşa, că poate? Dacă a fost în stare să facă o asemenea afirmaţie, cînd era evident că lucrurile astea se pot descoperi, mai devreme sau mai tîrziu, bănuiesc că a minţit constant, fără să-i pese cine ştie ce. Doar aşa e în politică, nu?
Aşadar: mulţumesc pentru vizita la Bruxelles, unde am avut ocazia să cunosc oameni absolut minunaţi - Miron, Cathy, Suzi, Ioana, Doina, Iceflame, Roxanette, Radu -, dar interesul şi respectul meu pentru persoana Gabrielei Creţu se opresc aici, extrem de brutal şi tranşant.
Să-mi fie învăţătură de minte altădată. Cîh, ce porcărie!

Vizite

Pe 1 octombrie aterizează în urbea secuiască Simona Popescu, Dan Lungu, Mircea Dinescu şi Filip Florian. Sînt traduşi de unguri - au ceva Institut Hungarologic - şi aflu -ultima? sau mai ştia cineva? - că România a fost invitată de onoare la Tîrgul de carte de la Budapesta. Întotdeauna am bănuit/intuit că în culturile aşa-zis "periferice" se întîmplă lucruri şi mereu mi s-a părut că sînt provincială cultural pentru că habar nu am care sînt poeţii contemporani bulgari, sau ruşi, sau albanezi. Ştie cineva? Sigur că dau o căutare şi aflu, dar e... jalnic.
Bon, deci Simona Popescu îmi place tare de tot - Lucrări în verde e o carte extraordinară, dar tot nu pricep de ce a luat premiu pentru poezie, că nu e poezie, e despre poezie! - Dinescu mă lasă completamente rece şi eternelă, Dan Lungu şi Filip Florian n-am citit. Florian nu e cel cu "Zilele regelui", de zicea terorista? Aia e, dar tot n-am citit.
Se anunţă ok, textele vor fi citite şi în traducerea maghiară - dacă mă întreabă cineva, cea mai nepoetică limbă existentă ever, aglutinată de te apucă pandaliile, au cuvinte lungi de un rînd! -, dar interesantă, orişicît, mai cu seamă că, în afară de finlandezi, chiar nu mai au rude lingvistice, aşa că... Să vedem, totuşi, cine va citi în maghiară, că pe-aici pe la noi au rămas poeţi de-ăia de tristă amintire, care recită cu intonaţie şi cu pathos în simţire şi în fire şi...ahrrrr, ce nobilă e literatura.
Altă vizită a fost cea a lui Radu Afrim, în ziarul de ieri -da, poate nu ştiaţi că Radu Afrim e angajat al Teatrului din Sfîntu-Gheorghe, deşi eu am văzut "Trei surori" în premieră la Helsinki :-)) - de care urbea noastră nu numai că nu prea ştie, dar nici măcar nu se osteneşte prea tare să ştie - cît de prost poţi să fii să-l ai pe Afrim la tine în ogradă şi să treci pe lîngă el ca pe lîngă o raţă? - şi cam atît.
Mă rog, au mai venit politicieni, sau, în fine, funcţiile lor, dar ăştia sînt complet irelevanţi.
Ah, da, şi în silă, aşa, e şi Felicia Filip pe-aici. Din păcate pentru mine, opera îmi displace complet, nu accept nimic mai jos de Callas, ca muzică, iar restul... uuuuuffff, campionii cabotinilor cîntăreţii de operă. Iar Felicia Filip... mai bine nu mai zic nimic.

Teoria sine praxis, est un rotas... n'est pas?

Discuţii, discuţii... Faine. Există moarte totală, negru absolut, sau scăpăm dincolo, în lumină? E diferit? Ce mi-e lumina, ce mi-e întunericul, în măsura în care ambele amîndouă sînt definitiv inumane? (Da, am fost near death şi vorbesc cu cineva la fel, near death, deh, se mai întîmplă). Eu identific experienţa morţii cu experienţa dezumanizării totale, deşi era aşa de "acasă" şi de tot. Ea, mai puţin.
Eu spun că iadul ar putea fi rătăcirea totală în bezna cosmosului infinit. Nema iubire, nema lumină, nema acasă. Îmi răspunde că nimeni nu ar putea să decadă atît de mult. Eu: "Dacă voi cădea atît de mult din sufletul meu, încît să nu mai ştiu nimic de toate astea?" Ea: "Aşa ceva e imposibil!" Ea e mult mai generoasă decît mine, deşi ştiu că grila morală creştină nu se aplică la moarte. Să fim serioşi, pe bune serioşi.
Eu: "Să nu te mai întorci niciodată acolo, să pluteşti dezintegrat în atomii cosmici, în noaptea nesfîrşită a universului" Ea: "Nu cred că se poate" Eu: "Eu cred că se poate! Şi cred că ăsta e iadul." Mă rog, trecem peste amănunte.
Interesant, pentru mine, cel puţin, este faptul că a asumat o experienţă la limită cu experienţa tuturor oamenilor. Eu nu cred că murim la fel. Nu cred nici că murim în funcţie de categorii morale, de genul, las' că o să vezi tu pe lumea ailaltă, că ai fost rău, sau te mîntuieşti că ai fost bun. Tîmpenii de-ale instituţiei bisericeşti.
Dar cred, sincer, că există aici şi acum o anume graţie, ubicuuă, concretă pe cît e de transparentă, a sufletului-lumină şi a sufletului-întuneric. E aproape vizibil cu ochiul liber. Cu certitudine nu poate fi o ierarhizare de genul bine-rău, însă eu, de pildă, văd lumina celor care au ajuns acolo, în lumina sufletului lor, a celor care s-au întors acasă. Pur şi simplu.
Sigur că e bizar. Şi dacă ambele amîndouă am fi murit pînă la capăt am fi fost oale şi ulcele şi nu am mai vorbi despre aşa ceva. Dacă e posibil, amîndouă sîntem supărate că am supravieţuit, în loc să ne lase, dracu', doctorii în pace.

P.S. Chiar vorbim despre moartea fizică -deci fizică - şi cît de cumplit de greu este să te readaptezi. În termenii mei, sînteţi tîmpiţi. În termenii ei, sînteţi toţi salvaţi.
P.S. din nou: Absolut nimeni nu e binevenit cu comentarii dacă nu i-au fost scoase maţele din el cu aspiratorul, plămînii cu aspiratorul, sau n-a avut, cel puţin, şase tuburi care l-au ţinut în viaţă. Eu am avut nouă, as a clue.
Nu mă interesează deloc ce crede omenirea despre moarte, în general. Toate sînt, realmente, stupidităţi.

Febră

În primul rînd nici nu mai ţin minte de cînd n-am mai dormit atît de bine, profund, liniştit, fără trezit la trei, fără vise mirobolante - visez incredibil -.
Febra mi-a dat pace şi somn normal, cu pleoape grele, închise cuminţi peste ochi. Singurul vis de care îmi aduc aminte: unghii vopsite, cu floricele, cu pisicuţe, cu rozuri şi albastruri şi eu pledînd, la fel de cuminte, pentru unghii normale. "Unghiile prin care irizează atît de delicat sîngele sînt cele mai frumoase", mîrîiam eu în febra visătoricească.
Apoi, din nou, apetenţa pentru emisiunile de la teveu - de obicei le bag acolo de unde au venit. Foarte obositoare lătrăturile incontinente ale lui Mircea Badea, extrem de gratuit agresive, ca şi cocoşenia contabilicească a lui Radu Moraru, ca şi - măi, se uită cineva la aberaţia aia de-o face Oreste???, sau cum l-o fi chemînd -, David Letterman groaznic, chiar crede că e amuzant dacă-şi suge proteza, sau dacă-şi trece limba peste proteză, sau dacă îşi dă cu unghiile peste proteză, mă uit din pricina invitaţilor, ieri, Tarantino, South Park mai simpatic şi mai deştept ca niciodată, febra mă face să prind fiecare nuanţă şi să nu judec nimic şi să rîd oarecum, tot felul de reportăjele cum nasc unele - băi, deci dacă discreţia te-a împiedicat să-i filmezi pe ăia cum se fut, aceeaşi discreţie ar trebui să te împiedice şi să o filmezi pe aia cum naşte prin pizdă, nesimţiţilor! - în fine, somn profund şi liniştit, din nou.
Azi, ziua lu' maică-mea, strănutat creierii, aşteptat seara, din nou, cu febră. Parcă mă simt mai normală cu febră, decît fără.

Munci şi zile

Din cînd în cînd mă loveşte "furror"-ul muncii fizice, preceptele biblice - şi în sudoarea frunţii bla, bla, bla - toate prejudecăţile "Munca înnobilează pe om" - ba îl degradează teribil -, aşa că îmi iau diverse angajamente că vom munci şi vom fi liberi, în ciuda faptului că ştiu cu -aproape- certitudine că nu-s în stare. Lasă că nu mă ţine tensiunea mea arterială esenţială :-)) -încă mă minunez de esenţialul ăsta-, lasă că mă plictiseşte de behăi, totul e atît de repetitiv, de monoton că minutele par zile, dar munca fizică presupune o minimă constanţă, un minim antrenament. Dacă o faci din an în paşti te trezeşti ca mine azi-dimineaţă: anchilozat complet, cu tălpile zvîcnind de durere şi dorind să fi învăţat levitaţia la vremea ei, cu şalele incapabile de poziţia verticală, cu toată cutia toracică scrîşnind de furie la fiecare suflare, cu capul înfipt ţeapăn într-un gît de lup şi, mai ales, cu mîndria călcată în picioare, de ironiile făcute de maică-mea pe cînd mă trăgea cu spirt.
E grele, dom'le, e grele, mai cu seamă cînd te gîndeşti tot timpul că la ce ţi-a trebuit, că nu puteai să stai tu vinerea asta liniştită la calculator şi la cafele şi la muncit cu neuronu' şi din vîrful degetelor. Şi parcă văd, parcă mă văd că voi face aceeaşi greşeală şi data viitoare...

Ala-bala-portocala

"Amurgul Evului Mediu", Meister Eckhart, Thomas de Kempis, marxism, Fouret... Dîngggggg!
Oprire. Stop.
Să o lămuresc cu Michael Jackson şi cu profanarea rămăşiţelor sale, bănuiesc, neînsufleţite. "Este acelaşi spirit care se manifestă în grija deosebită cu care sînt tratate anumite cadavre. (...) De o răspîndire generală se bucura obiceiul de a tăia în bucăţi cadavrele oamenilor de vază, morţi departe de localitatea lor de domiciliu şi de a le fierbe pînă li se desprindea carnea de pe oase, după care acestea erau curăţate şi expediate într-un cufăr, spre a fi înmormîntate în mod solemn, în timp ce măruntaiele şi fiertura erau îngropate la locul decesului. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, obiceiul acesta era foarte la modă şi se aplică atît episcopilor, cît şi multor regi" (Huizinga) Ei, dacă se aplică multor regi asta cu fiertura, m-am prins şi eu, finally. De la fierţi la lumea cealalată, deşi nu degeaba ne spune Sartre că "Infernul e celălalt"
La extrema în care Nietzsche ne zice în aşa multe şi frumoase cuvinte cum a murit Dumnezeu şi cum "anima" rezidă în "volonte de pouvoir", tot în Huizinga, un citat din Meister Eckhart: "Scînteia (sufletului, sîmburele mistic al oricărei fiinţe) nu se mulţumeşte cu Tatăl, nici cu Fiul, nici cu Sfîntul Duh, nici cu cele trei persoane în măsura în care fiecare dintre ele există în însuşirea ei. Drept spun că lumina aceasta nu se mulţumeşte cu unitatea caracterului roditor al firii divine. Am să spun încă ceva care sună şi mai minunat: vorbesc cu bun adevăr că această lumină nu se mulţumeşte cu fiinţa divină simplă, oprită în loc, care nici nu dă, nici nu ia; mai mult decît atîta: vrea să ştie de unde vine acea fiinţă, vrea să se ducă în pămîntul simplu, în deşertul liniştit, unde nu s-a putut vedea niciodată deosebire, nici Tată, nici Fiu, nici Sfînt Duh, în străfundul în care nu e nimeni. (...)"
Ring a bell? Din două una: ori e Eckhart incredibil de modern, ori e Nietzsche incredibil de medieval. De la Nietzsche şi medievali invariabil la Marx şi societăţile moderne, dar prin grila în care Fouret anihilează orice contradicţii de substanţă şi încheie ciclul: "Revoluţia (...)proclamă totodată că singurul for unde se joacă soarta omenirii este istoria - scena acelor ridicări sau deşteptări colective prin care oamenii îşi manifestă libertatea. E aici o negare în plus a divinităţi, stăpînă unică - atîta vreme - a teatrului omenesc, dar şi un mod de a reinvesti în politică ambiţiile religiei, de vreme ce şi revoluţia este o căutare a mîntuirii. (...) În fine, ea exprimă tesniunea intrinsecă a politicii democratice, în măsura în care libertatea şi egalitatea oamenilor constituie speranţe absolute, nelimitate, şi deci imposibil de realizat".
Nu-i bai, nouă ne rămîne societatea anotimpurilor, de curînd toamna, cu apusuri extravagante şi aprige în vînt.