Păr

Chestii care mă dezorientează profund la oameni, şi anume sentinţe că un astfel de păr nu ar trebui să fie tuns. E păr, my fucking solar twin spirit. E păr care îmi încinge meningea, pe care îl doresc perucă. Pe păr, deşi, în condiţiile date, şi pe meninge. Într-adevăr, e foarte frumos, la alţii. Dacă mai ai şi mamă coafeză care îţi spune de cinci miliardissime de ori că ai un păr imbatabil, toată treaba cu părul frumos devine pshianalitică. Da, e frumos, bogat, des, melodios. DAR E PĂR! Nu-i vreo axiomă! Nu-l cultiv în vreo grădină, nu fac intenţionat şi trebe tuns pentru că am avut eu un vis de pictor cu un şarpe. E părul meu pe care îl tund, da? Asta, cu bocitul că mă tund mă scoate din sărite. Ca şi aia cu mătuşa-mea că nu crede că e aşa de creţ fără permanent. No, dacă mi-e cald? Mi-l construiesc creţ. Mi se oferă melodrama părului care e viu. Am zis eu că nu e? E viu, taie-l, în pula mea, că tot din mine mănîncă. Creşte la loc, că de aia e păr. E păr de pe cap, nu-i Einstein. Bănuiesc că se prinde oricine cam cît de exasperată pot fi ca să postez aşa ceva. E PĂR! P Ă R