Asta face omul cind are timp

Ia citiţi şi voi. Eu, personal, pe alea cu protocronismul nu le am, însă discuţia - pînă la un anumit punct, ghiciţi care - mi s-a părut ok. http://wanderingelf.net/blog/?p=2549

Avem şi noi chizdiţii noştri

„Născut în Chizdia, din Gheorghe şi Măria”

Ultima mare supărare a lui Nicu Covaci a fost în această primăvară, când oficialităţile au anunţat cu surle şi trâmbiţe că îi redau cetăţenia română. Muzicianul a fost chemat la Ministerul Afacerilor Extrene, unde i s-au înmânat actele oficial. Covaci a rămas însă stupefiat când a văzut că datele personale au fost întocmite greşit. „A vrut cineva să facă ceva oficial şi să ne dea o hârtie. Eu am redobândit cetăţenie din 1993. Ce a ieşit nici de glumă nu este bună. În acte sunt născut în satul Chizdia, din Gheorghe şi Măria. Rimează bine. Şi la anul naşterii m-au făcut mai tânăr cu 20 de ani”, şi-a spus năduful Nicu Covaci" (Adevărul)

Bon, deci, dacă s-a născut în Chizdia e chizdit? Sau chizdar?

Shrek

În afară de Shrek şi de schimb entuziast de palme cu nepotu-meu - după ce mi-a spus despre cele şapte minuni ale lumii, aha, m-a şi muşcat bestiunea -, m-am plictisit copios. Am mîncat într-un mare hal, practic auzeam cum creşte grăsimea pe mine, da' ce să fac dacă anul ăsta i-a ieşit maică-mii la fix toată mîncarea. Deci sînt o lacomă şi pedeapsa e în sinea mea, că simt că crăp, am mîncat inclusiv cîrnaţii afumaţi. Mie îmi place să cumpăr cîrnaţi, nicidecum să-i halesc.
Însă ce poezie sarmalele şi gogonelele, ce epifanie a purcelului, ce soi de mîncat în zen! Sigur că am halit întru. Întru înmiresmarea palatului palatin, că, zău, super s-a murat varza la sarmale, super s-a fript măria-sa porcul la cuptor, cu gogonele şi castraveţi în saramură, super s-a mlădiat maioneza pe salata boef.
Şi plesnesc în ritmuri incongruente şi încă nu ninge. Încă.
Au?

Eu sunt de vină

Întotdeauna, de cînd mă ştiu, eu am fost aia după care poţi da cu pietre, poţi arunca anatema, îl poţi pune la colţ non-stop. Eu şi numai eu am greşit.
Am crezut că putem să ne alinăm rănile şi să spunem că, băi, da, şi eu am făcut-o de oaie, am fost un porc, o scroafă, nu eşti singură în vinovăţia asta care înseamnă o naţie, am fost laşi, ne-am pierdut pe drum, avem probleme, n-avem timp.
Am crezut că, asumîndu-ne puţinătatea noastră omenească, ireversibilă - nici o entitate de pe lumea asta nu mă poate împiedica să nu mă gîndesc la îngrozirea morţii -, am crezut că vor fi şi alţii care se vor trezi cu soarele în faţă şi vor recunoaşte frumuseţea care nu dispare, nu se dă dusă, nu poate fi păcălită, e necruţătoare cu minciuna. Aşa am crezut eu, aşa am trăit, ca şi cum aş fi vinovată de tot. De mizeria mea care a aruncat hîrtii în mare, de mine că am aruncat ţigări pe şosele, de mine care am ridicat vocea - dacă nu erau idei, acolo ridic vocea cu voluptate -, de mine cumplită. Şi, mai cu seamă, de darul cuvintelor, pe care îl am cu vîrf şi îndesat, am spus lucruri oribile.
Eu sunt de vină. Numai eu sunt de vină că lumea e ticăloasă. Ca mine.
Nu-mi cer iertare, însă îmi cer un pic de îngăduinţă şi un pic de răgaz. Poate că voi fi un picuţ mai albastră. Şi mai cu soarele în ochi.
Eu sunt, totuşi, ca toată lumea, o frază în curs de rostire.
Crăciun fericit.

P.S. Şi, astăzi, mi s-a şoptit un aspirat "Te iubesc". Cred că nu am auzit bine, pe bune, e prea ştiinţifico-fantastic.
Eu sunt cu mult mai crîncenă decît topirea Alaskăi. E cu mult mai rezonabil să iubeşti bomba atomică.

O virgulă tempo, o, mores

Azi a venit Nuţi la giudeţ. Io cu Monique, cu Bence, cu Henning, cu Levente am fost fraierii pămîntului care s-au trezit la şase jumate - în fine, eu la şapte jumate că, no, nu mă fardez, n-am grijă de mine cum ar spune ţaţele de la Cosmo - într-o preavirgină zi de iarnă de sîmbătă, aşa de virgină încît nici nu apucase Doamne-Doamne să despartă lumina de întuneric şi epoca glaciară de aia normală! La minus 17 grade ne-am aruncat voioşi la drum către Hătuica, unde s-a inaugurat o boală de mofetă tradiţională. O ceaţă şi o incertituuuudine ca în Wikileaks şi un adevărat curat murdar Stair way to heavens la radioul microbuzului. Bre, deci cînd avem noi chef se rîde încontinuu, e un soi de destrăbălare controlată, absolut ingenuuă şi absolut genială, pur şi simplu ne ies toate poantele. Ajungem la Hătuica, Nuţi, neam. Minus 17 grade, în puii mei, hai in ză inside the mofetă, că ne deveniseră sprîncenele casabile. Adevărul adevărat e că nu am mai văzut mofetă cu izvorul toxic bolborosind de-adevăratelea în fundul construcţiei. De obicei, în mai toate mofetele din giudeţ în care am fost doar simţi gazu'. Aici e..., pe bune, poţi să mori acolo uitîndu-te. Eu zic, cardiacă fiind, care nu are voie la mofetă mai mult de cinci minute, că acolo e genial pentru cine are nevoie de aşa ceva. E foarte tare, eu am făcut, instant, tahicardie, mă sufocam, am roit-o pînă să nu cad cu capul în jos în iad, dar mi-a plăcut la nebunie. Satul e cuminte şi agresiv - hehehe, locuinţa mea de veră e la ţeră -, însă atîta galben alb şi atîta de fum paşnic şi atîta de mai mereţi în pulă de isterici cu oraşele voastre cu tot. Aş fi stat aşa, încolo.
Monique, gînditoare: "Şi, da, şi vine mamae şi îi porunceşte medicului de familie să îi facă trimitere la tratament la Hătuica... Nu, nu, nu eu vreau la Hătuica" şi se uita aşa, într-o rînă, şi nu schiţa nici un zîmbet. Deci să cad pe jos de rîs, nu alta. Fix asta vor face toţi pensionarii, toate agenţiile de turism şi tot mapamondul, vor vrea la Hătuica. Şi ce păcat, totuşi. E frumos.
Contre cu băieţii şi fetele. Eu: "Are un cur super" Bence şi Monique: "Nu, nu, am văzut cururi mai frumoase" "Sînteţi invidioşi, asta e" Bence: "Poartă ţiţonodrag (nu se scrie aşa, dar trecem, pentru că nici eu nu ştiu cum se scrie) Înseamnă pantaloni de mîţă şi înseamnă că lu' Nuţi i se vedeau labiile prin pantalonii mulaţi pe peste tot. Mă rog, măcar alea mari. Eu l-am făcut misogin şi mi-a zis că e.
Am mîncat ciorbă de porc la ora 10.30 şi friptură de porc cu piure.
Mie cel mai mult mi-a plăcut ceaţa.

P.S. Nuţi e Elena Udrea, ministra Dezvoltării şi Turismului

Postume, cum s-ar zice
Deşi am crezut că o să mi se usuce mîna din cot şi o să cadă singură, am votat, din nou, cu Antonescu, adică Geoană. Din păcate, sau din fericire, nu se ştie încă, a ieşit Băsescu, m-am culcat cu un preşedinte, m-am trezit cu altul. Mi s-au părut foarte drăguţi toţi susţinătorii de pe la televizor, inclusiv Vadim, ai ambelor tabere, toţi susţineau că mai fac o revoluţie, sau că iese cu război. Dragilor, am o veste: România îşi face revoluţiile, chiar dacă unii preferă să le spună lovituri de stat. Între camarila băsesciană sau cea pesedistă n-am cine ştie ce elanuri, problema rămâne aceeaşi: cu cine faci guvern, cu cine ieşi din criza politică? Simptomatic pentru "economia de piaţă" a României este că o criză politică nu numai că provoacă, dar şi susţine o criză economică de proporţii. Se mai îndoieşte cineva că nu avem economie? Hî.
Situaţie în teritoriu: a trecut Băsescu prin Covasna, Udrea, Blaga au promis bani şi banii au venit. 65% dintre covăsneni au votat cu Băsescu, deşi UDMR este în coaliţie cu Antonescu. Voturile nu s-au cumpărat, stimaţi telespectatori, prin mită electorală 3 pateuri, ci prin miliarde de lei şi prin "ce vreţi?" "ce daţi?". Nu va mai conta nici o secundă că ne îndreptăm cu paşi extrem de repezi către o dictatură aproape militară, gen cine nu-i cu mine e împotriva mea, nu contează nici o secundă că dragii mei intelectuali din Bucureşti sau din SUA nu pricep cât de abject e PD în teritoriu, ce meschinărie ordinară şi la ce mijloace de şantaj recurg ca să obţină ceea ce vor. Vă faceţi mari, mari iluzii dacă vă imaginaţi că PD, acum, e altceva decât ceea ce a fost FSN. Aceeaşi baroni locali, dar de altă coloratură şi încă şi mai porniţi, că ăştia n-au apucat să devină baroni, dar tare mai tînjesc. Pentru că omul e mic şi prost, nu-i pasă cîte cărţi ai citit, da' îi pasă cîţi bani îi dai.
Aş fi o ipocrită să zic că mie nu-mi pasă - ia, daţi-mi mie cîţi bani aveţi -, dar nici nu m-aş vinde. Ei, ai noştri udemereşti din coaliţia lu' Antonescu, l-au votat pe Băse, că le-a dat bani. Să ne trăiască, dragi români. Am ratat, din nou, şansa pe care am avut-o după 1989, aceea de a avea o deschidere cu adevărat europeană, prin Klaus Johannis. Suntem nişte imbecili.

Scriam eu, ca un cetăţean, în 2009. Of,of, măi, măi

Nu ştiu, deşi ştiu exact, vedeţi şi voi, oricine, oarecum, oareşce, că lumea e în altă parte? Să-mi bag pula eu ştiu că da, Şi să-mi bag pula încă o dată, am simţit-o încă de pe vremea lui Ceauşescu şi a lui Iliescu, cînd mulţi eraţi în scutece.
Bre, e o mizerie. Vă invit să vedeţi măreţul Sfântu Gheorghe cu cartierul de ţigani Orko. V-aţi înghiţi voma doar ca să nu îi jigniţi pe ţiganii care trăiesc acolo. Ce Secuime, în pula mea? Ce ţară de căcat care îi adoră ca nişte limbrici pe ăia de se prefac că fac ceva, dar sînt turbaţi cu totul de putere?
Mă simt complet descurajată. Alice zice că suntem nişte imbecili iremediabili. Complet.

Absolut fabulos e Răzvan Mazilu, minunat

Din ciclul "Îmi iubesc patria de 1 decembrie"

Am tulit-o frumuşel la Bucureşti să-mi bag şi anume picioarele în ea de ţară. Cum s-a hotărît străbunica să-şi ia aerele, ifosele, ochii mari şi neabătuţi la drum, cum s-au dezlănţuit stihiile. Deci, de dimineaţă, în microbuz m-a atacat o tanti cu "Deşteaptă-te, române", păi, bre, dacă nu eram deşteaptă, la cine mai cîntai tu acuma, s-o scoţi din sărite cu interpretarea ta de operă a unei melodii, parol, spontanee şi revoluţionare, nu e cazul s-o operezi tu acuma. Şi, da, muzica e compusă de Anton Pann. Zic şi eu, aşa...
În al doilea rînd, drumu' de fer, şi unul dintre cele mai îndrăgite simboluri ale morţii, ale iniţierii, ale iubirii între metale, în ceea ce mă priveşte - e mult de povestit aici - m-a scos din minţi. Deci chefereu' a scumpit biletele în ultimul hal - băi! io-s din provincie! - şi a întîrziat ca un căcat ce e, aşa încît era să pierd întîlnirea foarte importantă pe care o aveam. Combinaţia hipertensiune plus scrîşnit din dinţi non-stop, că stătea trinu-n cîmp şi nu se mişca nici să-l omori, nu e bună. Garantat. Nu, deci nu, deci deloc să nu călătoriţi cu ceferu românesc. Am avut noroc cu o doamnă foarte drăguţă, care mi-a povestit tot drumul despre fiica ei care e regizoare - Ioana, oricine-ai fi, trebuie să mă inviţi la o ciorbă - care-i ducea fetei în Bucureşti, la pet, o supă dintr-o găină adevărată - se există găini care imită găinile??, tu-le muma-n cur! - făcută de ea, şi o ciorbă straşnică de fasole, făcută de taică-său. Deci, fără supărare. Eram aşa de nervoasă şi de iritată de scîrbavnicul de tren, încît mai că i-aş fi cerut doamnei să-mi dea să trag o gură de ciorbă de fasole. Că şi mie îmi place foarte tare şi mi se suie la cap. În sfîrşit, dă Dumnezeu şi pleacă trenul, într-o rînă, cu mare chiu şi mare vai, cu mine ascunsă în budă şi fumîndu-mi minţile. Ajung la întîlnire, stabilim ce e de stabilit şi, da, sunt studentă la Universitatea din Essex. Voi pleca anul viitor şi voi sărbători ziua naţională ca pe una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea, că am hotărât, naibii, să plec din România! Sigur, Băsescu m-a ajutat foarte mult cînd m-a alungat din ţară, mulţumesc, tovarăşe.
Şi a început urgia. O ploaie bizară, pe un frig crîncen, care te îmbrăca într-un sicriu sclipitor de gheaţă, gata să te conserve pentru civilizaţiile extraterestre care nu vor invada în veci Pămîntul. Absolut fascinant şi mergeam prin fenomen. Îmi ascunsesem în pumni degetele opozabile, care s-ar fi spart, şi protejam un trandafir alb, pentru Ginoasa mămică. Cu fata Ilinca şi soţul George. Ilinca, de şapte luni - Jesus, cum poate avea cineva şapte luni? - m-a privit fix, cu gravitate, m-a evaluat în tăcere vreo trei minute intense, de m-au trecut toate apele şi, deşi a crîmpoţit cinci secunde din buze a plîns, a decis că sînt demnă de încredere şi a început să mănînce trandafirul. Deci m-am jucat cu copchilul şi m-am iubit cu ea foarte tare şi am făcut ca albina, ca vaca, ca calul, ca ursul şi ca pisica. Pisica nu prea mi-a ieşit, nu ştiu de ce, fumez prea mult. La schimb, Ilinca a ţinut să demonstreze că poate băga în gură un glob de sticlă în care ninge pe dinăuntru. S-a străduit foarte tare, însă a avut ghinion. În pauzele de ţigară am ras cu George o sticlă de vodcă - zău, n-am băut aşa de mult, era sticla spartă-n fund - şi am vorbit cu femeia asta frumoasă şi expert naţional în trafic de persoane, nda. Mi-au dăruit trei îngeri transparenţi, cam cum era să devenim cu toţii. Şi am citit Bulgakov, "Diavoliada" şi, practic, miezul fierbinte - frige, frige - al "Maestrului şi Margareta". Deşi e la întrecere cu Saramago, îl declar minunat.
Am murit toată noaptea de la vodcă şi, de dimineaţă, iar discuţii, Gina trebăluia la calculator, George iubea copil - Gina mi-a declarat răspicat că nu mă va trata ca pe un musafir, deşi eu i-am cerut-o insistent - şi apoi am luat-o înapoi către căşi. Şi am uitat ce era mai important, dosarul meu de studentă la Essex. Şi, cînd să mă scobor right back cu liftul, s-a blocat cu mine în sinea lui. Paranteză foarte mare. Eu am stat în multe locuri, toate cu lift. De pildă, la etajul patru. Şi cum stăteam eu la etajul patru, dementul de lift a decis că trebuie să stau mai sus. Invariabil, mă ducea la opt, crescendo. Într-un fericit final am ajuns să visez că mă prăbuşesc cu liftul în sus, ieşeam prin bloc, şi o luam la dracu' prin cer. După care am căzut cu liftul într-un subsol, într-o clădire supra-ultra modernă. După care am declarat răspicat că orice om care doreşte să mă aibă la uşa lui şi locuieşte mai sus decît pot eu să suport, se va îmbrăca, încălţa, şi va coborî cu liftul să mă ia cu liftul. Sau ratează îmbrăţişările, pupăturile şi tot arsenalul meu, întrucît eu voi fi prea ocupată să mă sufoc de la suit pe scări. By the way, Gina, încercînd să mă convingă că-s fată mare, m-a persuadat că liftul are oglindă şi că mă pot uita la mine. Aham! În afară de faza cu Lacan, cam ce crezi că fac atunci cînd îmi înving fobia de lift şi mă sui în el singură? Îmi caut şi cel mai mic coşuleţ şi mă preocupă grozav să-l stîrpesc. Pînă la urmă a coborît să mă transporte cu obiectul care mă urăşte pe veci.
Aşa, şi am rămas în lift, plouată iremediabil, însă cu dosarul la subraţ. Şi zbierînd la telefon că eu fac o criză şi mor, dacă nu vine cineva să mă scoată de-acolo. Şi m-a scos George şi eu am început să bocesc şi am luat-o pe scări în jos ca o nefericită. Gina se ducea la treabă şi după ce mi-a aruncat o ocheadă scurtă - băi, asta chiar are o fobie! - a făcut mişto de lift, de mine şi de tot. Dar a făcut-o aşa de fain, încît mi-a scăzut nivelul adrenalinei la perspectiva că voi fi îngropată de vie, în lift, între zidurile de beton ale unui bloc.
Şi plec, cu acelaşi cefereu imund, care mi-a stors şi ultimii bănuţi din lumea asta.
Şi începe să fută sistemul toată chiciura din lume şi cădea cu zgomot infernal pe vagoane şi toată lumea s-a strîns în colţuri să bîrfească pînă în ultima clipă a sfîrşitului lumii. Şi eu am fumat în budă.
Sfîrşit.