Munci şi zile

Din cînd în cînd mă loveşte "furror"-ul muncii fizice, preceptele biblice - şi în sudoarea frunţii bla, bla, bla - toate prejudecăţile "Munca înnobilează pe om" - ba îl degradează teribil -, aşa că îmi iau diverse angajamente că vom munci şi vom fi liberi, în ciuda faptului că ştiu cu -aproape- certitudine că nu-s în stare. Lasă că nu mă ţine tensiunea mea arterială esenţială :-)) -încă mă minunez de esenţialul ăsta-, lasă că mă plictiseşte de behăi, totul e atît de repetitiv, de monoton că minutele par zile, dar munca fizică presupune o minimă constanţă, un minim antrenament. Dacă o faci din an în paşti te trezeşti ca mine azi-dimineaţă: anchilozat complet, cu tălpile zvîcnind de durere şi dorind să fi învăţat levitaţia la vremea ei, cu şalele incapabile de poziţia verticală, cu toată cutia toracică scrîşnind de furie la fiecare suflare, cu capul înfipt ţeapăn într-un gît de lup şi, mai ales, cu mîndria călcată în picioare, de ironiile făcute de maică-mea pe cînd mă trăgea cu spirt.
E grele, dom'le, e grele, mai cu seamă cînd te gîndeşti tot timpul că la ce ţi-a trebuit, că nu puteai să stai tu vinerea asta liniştită la calculator şi la cafele şi la muncit cu neuronu' şi din vîrful degetelor. Şi parcă văd, parcă mă văd că voi face aceeaşi greşeală şi data viitoare...