Si cum nu-mi vine, cred ca tre sa scriu cevasilea...

Organul bloguitului o inceput sa se usuce si sa cada singur din momentul in care Florin mi-o spus ca "se vede ca scrii la prima mina". Adicaaaaa, aaaa, ce vrea sa zica acestea? Ca sunt unii care scriu la a doua, ba chiar a treia mina, stau cu postul in cap citeva nopti si zile, iar mai scriu nitel, iar mai stau si abia apoi posteaza? Pai, asta nu se numeste bloguit. Blogul tocma' de aia ii savuros, ca-i la prima mina si dintr-o data. In fine, de scris ar fi destule, dar unele sunt, zau, prea de tot. Ca de pilda faza in care mi-a murit o doamna in brate. Sau faza cu un curcubeu imens, cit tot cerul pe cind ma aflam eu in Eastleigh. Sau fazele multele altele. Dar adevarul e ca nu-mi vine. Lucrurile nu merg cum m-am asteptat eu sa mearga si-s dezumfalata si acra. Ceea ce ma surprinde, totusi, mereu la Engliterra e naturaletea naturii, ca sa zic asa, ca si totala ignoranta a inhabitantilor relativ la. E atit de frumos si mereu altfel cerul asta, vintul, ploicelele care sunt, asa, vesele si reci si cu vint included si tot poporul pasarilor si al vulpilor si al pisicilor. Mai nou am facut o pasiune pentru bufnite, nu ca seman eu cu una.
Problema e ca, in paralel cu lipsa chefului de scris, am si dorul de a scrie, numai ca nu stiu ce si cum si scrum si asa.