Chestii esenţiale de neînţeles - interzis celor care nu rezistă la poveşti cu sînge

Acum două nopţi visul meu dulce şi zgubilitic - eram într-o clădire de sticlă în plină tornadă şi, brusc, s-a făcut linişte şi vedeam cerul rotund albastru şi cu soare, la capătul tunelului de vînt rotunjit în vitezele lumii, eram, clar, în ochiul tornadei - a fost întrerupt de o senzaţie stranie: m-am trezit cu mîna stîngă amorţită complet.
Am fost diagnosticată acum doi ani cu HTAE - hipertensiune arterială esenţială - şi încă de pe atunci m-a enervat cumplit chestia asta cu "esenţială". Ce e aia "esenţială", adică vine din esenţe, din străfundurile adeneului strămoşesc, sau ce? Am o boală sau am un tratat de Heidegger?
După cîteva reprize de dat sînge pe nas grupa mare, înfundat trompa cu tampoane la ORL pînă în creier, de mă simţeam o mumie egipteană, şi ba mă mai sufocam cu sînge, ba îl mai înghiţeam, ba mai scuipam pe toată lumea all around ca în Hitckock, în fine, cu o pastiluţă pe zi, credeam că ţin boala pizdii mă-sii esenţială sub control. Ei bine, nu. Esenţială cum e ea, mînca-o-ar viermii cei neadormiţi, a găsit o portiţă să scape, să progreseze şi să mă aducă vecină de pat cu infarctul şi cu atacul cerebral, morţi absolut sănătoase, de altfel, şi îndelung rîvnite de orice om normal la cap, în perfect acord cu esenţialele din viaţa lui.
Pentru că la spitalul din urbea nefericită în care vieţuiesc minimal au ridicat din umeri, după episodul cu amorţit mîna mi-am sunat pilele şi le-am zis: "Parisule, eu mor". A avut efect pentru că am fost invitată în grabă, aşa moartă cum sînt, la Spitalul Naţional de Cardiologie din Covasna, unde tot vine Băsescu - asta ca să mă laud, sîc! - să-mi fac un control. Am fost ieri - mi-am înhăţat şi mama de-o aripioară, să o vadă şi pe ea specialiştii lu' Băse - şi dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, am ajuns la Covasna. Mă pup cu pila şi pila mă bagă rapid la ECG. Asistenta, extrem de drăguţă, îmi aplică neshte ventuzele, neshte ventuzuţe, neshte ventuzare în diverse părţi, de mă usturau major şi dă drumul la aparat şi mă electrocutează! Glumesc, erau tare simpatici electrozii ăia care vibrau - zzzzzzzzzz - în timp ce îmi măsurau esenţele. "Aveţi emoţii?", mă întreabă asistenta. Eu: "Ce emoţii? M-au ciupit ventuzele de ţîţe şi am anticipat". S-a dovedit că umorul meu nu era absolut necesar, pentru că aveam puls 94/minut. Intru în cabinetul doctoriţei, cu dovada în mînă, în timp ce mamei îi era aplicată aceeaşi procedură de anticipare, şi mă pun pe omorît ţînţari. Băi, zici că ăia au crescătorie acolo, nu altceva. And I'm the major sitting duck, într-o cameră cu o sută de oameni şi un ţînţar, ăla pe mine mă chinuie non-stop. După ce am masacrat lighioanele m-am pus pe citit planşele de pe pereţi cu bolile inimii. Vine şi mama, roşie toată pe piept, şi pătată pe cămaşă, pe deasupra, de la tortura prin ventuze. Apare doctoriţa, de-a dreptul genială, părea teribil de vulnerabilă în sandale cu şosete şi începe să ne ia la rost. Eu, galantă cum mă ştiţi, am lăsat-o pe mama să povestească despre ce o doare. A meritat, că am rîs în sinea mea - nu se vedea nimic în afară, da? - cu lacrimi din alea, adevărate.
Doctoriţa: "Spuneţi-mi ce simţiţi dumneavoastră". Mama: "Simt aşa, un vîj în ureche, şi sar cam la un centimetru în pat, poate doi". Doctoriţa: "Simţiţi vreo durere?" Mama: "Simt că îmi bate inima". În fine, o ia, o ascultă, o palpează, îi ia tensiunea şi îi prescrie extraveral.
Vine rîndul meu. Îi povestesc eu toate cîte în lună şi în stele şi mă ia şi pe mine la mînă. La faza cu ascultat inima şi tensiunea s-a schimbat la faţă.
Aşa că de luni mă internez la cardiologie cu toate băbăciunile şi toţi moşii - nu, nu vreau să-i jignesc - ca să vedem de ce sînt eu mai esenţială ca alţii şi am boli de-astea la atît de puţine primăveri. Nu ştiu ce să îmi iau de citit, sau să îmi iau doar de scris? Şi dacă mă taie cu ace,lame şi brice? Şi dacă mă halesc ţînţarii de vie? Nu, că îmi iau un aparat cu pastile. Şi dacă mă pun în cameră cu o mie de băşinoşi sforăitori? Nu-mi creşte şi mai mult tensiunea?
Ah, încă un vis: un schelet întreba de ce nu poate juca el rolul lui Claudius, din Hamlet? O voce din off: Să te vedem cum mori. Şi scheletul cade şi se propteşte în...pulă. Am rîs în vis şi m-am trezit rîzînd.
Cred că totul e în regulă.