Gândeai c-am murit, neică?

M-am întors, călare pe-un cal negru. Şi dacă mă îmbolnăvesc all by myself, când ies în lumea sublunară mă îmbolnăvesc alţii.
Pe larg:
coridorul de la spital mirosea non-stop a căcat şi a pişat. Da' non-stop şi mirosul intra în camere pe sub uşă. Nu există duş. Dacă vrei să te speli trebuie să ceri DUŞUL de la asistente. :-)) Dacă vrei să te speli zilnic, cum e firesc într-o ţară care nu-i continentul african, ori te duci la rîu, ori le fuţi pe alea la cap să-ţi înmîneze instrumentul. Deci acolo e un spital din lumea a treia pentru oameni din lumea a patra. De ţînţari n-am suferit, din motive de aparat.
Pe scurt, poate vă mai binedispun un pic, cine-o mai arunca un ochi:

Ziua întîi, ora zece, unşpe, doişpe, treişpe, paişpe...:

Fac trei drumuri de la recepţie la cabinet şi retur. Mă rătăcesc printre clădiri şi pe alei. Nimic nu-mi place. Aerul, bleah, munţii, bleah, soarele, bleah şi, în general, sînt pusă pe făcut bot. Dau de un şanţ pentru canalizare în care o căţea tocmai a fătat 10 (ZECE!!!) jigadine. În mod normal, m-aş înduioşa. Acuma mă ia cu scîrbă. Mă enervează şi dulcegăriile, de genul: "Vai, ce drăguţi sînt, vai, ce dodoloaţe, vai, ce aşa şi pe dincolo". Cînd vă muşcă de cururi pe la voi pe-acasă îi visaţi mănuşi!!! Patul meu e ocupat de o mamaie care, cică, îl are rezervat de miercurea trecută. Eu cedez, mi se rupe de pat. Mă duc şi le grăiesc asistentelor: "Daţi-mi în alt salon, că nu se poate acolo". Ies să fumez, să-mi văd de treabă, să aştept. Mă întorc şi tanti care a trebuit să cedeze patul ACELA - deşi ea avea loc bine-mersi, în alt salon, nu i-aş fi luat eu patul de la gură - începe să mă frece la cap, că de cînd l-a rezervat ea. Baborniţa e proprietară pe pat, pe spital, pe univers. Şi nu e bolnavă. Înţeleg, vroia să fie cu pritena ei. Cum sînt hipertensivă de felul meu, încep să răcnesc imediat, de a început să vibreze geamul, să nu mă enerveze că o bag urgent în pizda mă-sii şi să-mi arate cum a cumpărat ea patul cu acte în regulă. Trîntesc bagajul, îi arunc, în sinea mea, că mă reprim, de felul meu, un "Crăpare-ai, hoaşco!" şi ies ca o furtună să mă duc în pavilionul D, etajul II, camera 69. Drăguţă cifră. În camera 69 mi s-a pus un "reader", adică un tensiometru la purtător. Din jumate' în jumate' de oră începe să bîzîie ca un roi de albine africane şi îmi strînge braţul ca într-o menghină. Trebuie să-l port 24 de ore. Aparatul are hamuri, tuburi şi o cutiuţă în care se depozitează tensiunea mea. Hamurile miros a om bătrîn şi nespălat şi a moarte, de nedescris de scîrbos. Partea simpatică e că port cutiuţa pe piele şi, pe sub tricou, îmi face o burtă de gravidă în colţuri, pe care mi-o port prin peisaj cu deosebit aplomb. Aha, a pornit. Deci: AU!!! Noaptea, maşina diavolului va funcţiona din oră în oră, aşa că voi dormi visînd, probabil, "Dezastre în aer". Sînt obosită, ameţită, destul de agresiv mizantroapă. Babele au reşit să-mi cîştige instantaneu antipatia, dar moşnegii - cel puţin pînă la proba contrarie - îmi stîrnesc duioşia mea de lunatică. Sînt famelici, par rătăciţi într-un univers imaterial, unii atît de debili şi de anemici în clătinarea pe holurile spitalului, că am impresia că levitează.
Acum scriu într-un pavilion, cu Villon deschis în faţă, ca să intimidez intruşii. N-ai să vezi. Încă nu e ceasul două in ză afternoon şi toţi au ieşit de la masă şi molfăie îngheţată. Da' toţi! Ho, bre, că nu s-au termenat rezervele, chit că e criză! Deocamdată, gata, mă duc să trăiesc în pădure.

...cinşpe, şaişpe, şaptişpe, optişpe...

Rătăcesc prin pădure, aud paşi în apă, în pîrîul din dreapta mea. Mă sună Mădălin. "Unde eşti?" "În pădure." "A, eşti la Covasna. Şi ce faci în pădure?" "M-am gîndit să mă vindec de hipertensiune, ca să nu mă mănînce ursul bolnavă."
Mă doare capul, dar pornesc pe un alt drum, mai departe. Detest - hiperesenţial - să merg pe lîngă pădure. Totuşi, nu am încotro. Aparatul care decolează din jumate' în jumate' de oră a primit un nume: îl cheamă Ygramul cea Multă. Merg pînă la o cascadă mică, nu pot mai departe. Fumez, mă uit la PET-uri, mai strîng din jurul meu mucuri de ţigară. Le pun în geantă să le arunc la primul coş de gunoi. Pe drumul de întoarcere mă întîlnesc cu trei băbuţe. Cîntă în timp ce culeg urzici. Le descîntă şi sînt din Sălaj. Mă opresc, din motive obiective, lîngă ele, şi Ygramul cea Multă începe să bîzîie. "Ce se aude?" Eu tac, mefistofelic, pînă mă îndur. "Eu fac aşa, am un aparat de măsurat tensiunea." "Da? Şi unde-l aveţi?" "În fund, că acolo măsoară", deşi se vedea clar că am tuburi şi o chestie neagră pe mînă.
Mitopoesis: Erau cele trei ursitoare şi se numeau chiar aşa: Elenica, Sofica şi Florica. Să le ţie Dumnezeu! Mare bucurie mi-au adus, de-aia, fără motiv. Şi-am stat cu ele într-un spaţiu pe care l-am botezat "Scaunul vorbelor".
Citatul de azi din Villon:

"N-am cheltuit, deşi-s falit
Pe băutură şi mîncare;
În dorul lelii de-am trăit
Nu la prieteni am a dare
I-arăt eu cui s-a-ncumetat
Noduri în papură să-mi cate!
Odată ce-s nevinovat
La ce mi-ar născoci păcate?"

Mitologii personale:
Veveriţe!