Păi, de aia s-au deschis cerurile...

Carevăzică aşa... Nu-mi ajunge că zilele astea mă învîrt pe lîngă mine ca animalele pe lîngă casa omului - îmi dă să mănînc, sau iar îşi aprinde o ţigară? îmi dă de citit şi mă lasă în pace fără calculator şi teveu? mă lasă să dorm, fără să ma bată la cap că nu e vreme de dormit? -, a mai murit şi Matei Călinescu. Au venit ceva ploi înalte ca din cer, ceva fulgere care au lovit ochiul înaintea tunetului urechea şi părea că arşiţa o să se potolească un pic. Zacharias, vagabondul benevol, parcă deloc nietzcheian, dar către care te mîna o nevoie irepresibilă, adică imediat puneai mîna pe Nietzche după Zacharias.
Cărţile lui nu le am, de citit am citit puţin şi nu pricep de ce mă loveşte drept în inimă, o tristeţe de hristoasă degonflată şi fără veleităţi mesianice: "Dar bine, tată dragă, dar pe ăştia mi-ai promis că îi laşi mai mult, să ne apostrofăm cu ironie blîndă şi crudă, noaptea, în amurg, pe verandă." Păi, nu te pui cu cin' te-ncurci. Deci, o plecat şi el, dusu-s-a. Atunci... ne-om mai vedea noi...