Ala-bala-portocala

"Amurgul Evului Mediu", Meister Eckhart, Thomas de Kempis, marxism, Fouret... Dîngggggg!
Oprire. Stop.
Să o lămuresc cu Michael Jackson şi cu profanarea rămăşiţelor sale, bănuiesc, neînsufleţite. "Este acelaşi spirit care se manifestă în grija deosebită cu care sînt tratate anumite cadavre. (...) De o răspîndire generală se bucura obiceiul de a tăia în bucăţi cadavrele oamenilor de vază, morţi departe de localitatea lor de domiciliu şi de a le fierbe pînă li se desprindea carnea de pe oase, după care acestea erau curăţate şi expediate într-un cufăr, spre a fi înmormîntate în mod solemn, în timp ce măruntaiele şi fiertura erau îngropate la locul decesului. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, obiceiul acesta era foarte la modă şi se aplică atît episcopilor, cît şi multor regi" (Huizinga) Ei, dacă se aplică multor regi asta cu fiertura, m-am prins şi eu, finally. De la fierţi la lumea cealalată, deşi nu degeaba ne spune Sartre că "Infernul e celălalt"
La extrema în care Nietzsche ne zice în aşa multe şi frumoase cuvinte cum a murit Dumnezeu şi cum "anima" rezidă în "volonte de pouvoir", tot în Huizinga, un citat din Meister Eckhart: "Scînteia (sufletului, sîmburele mistic al oricărei fiinţe) nu se mulţumeşte cu Tatăl, nici cu Fiul, nici cu Sfîntul Duh, nici cu cele trei persoane în măsura în care fiecare dintre ele există în însuşirea ei. Drept spun că lumina aceasta nu se mulţumeşte cu unitatea caracterului roditor al firii divine. Am să spun încă ceva care sună şi mai minunat: vorbesc cu bun adevăr că această lumină nu se mulţumeşte cu fiinţa divină simplă, oprită în loc, care nici nu dă, nici nu ia; mai mult decît atîta: vrea să ştie de unde vine acea fiinţă, vrea să se ducă în pămîntul simplu, în deşertul liniştit, unde nu s-a putut vedea niciodată deosebire, nici Tată, nici Fiu, nici Sfînt Duh, în străfundul în care nu e nimeni. (...)"
Ring a bell? Din două una: ori e Eckhart incredibil de modern, ori e Nietzsche incredibil de medieval. De la Nietzsche şi medievali invariabil la Marx şi societăţile moderne, dar prin grila în care Fouret anihilează orice contradicţii de substanţă şi încheie ciclul: "Revoluţia (...)proclamă totodată că singurul for unde se joacă soarta omenirii este istoria - scena acelor ridicări sau deşteptări colective prin care oamenii îşi manifestă libertatea. E aici o negare în plus a divinităţi, stăpînă unică - atîta vreme - a teatrului omenesc, dar şi un mod de a reinvesti în politică ambiţiile religiei, de vreme ce şi revoluţia este o căutare a mîntuirii. (...) În fine, ea exprimă tesniunea intrinsecă a politicii democratice, în măsura în care libertatea şi egalitatea oamenilor constituie speranţe absolute, nelimitate, şi deci imposibil de realizat".
Nu-i bai, nouă ne rămîne societatea anotimpurilor, de curînd toamna, cu apusuri extravagante şi aprige în vînt.