Azi-noapte, din nou...

... am dat o probă într-un teatru pe o scenă de o dimensiune incredibilă, cît un cartier, să interpretez Sarea în Bucate, adică "Regele Lear"... Nu pricep ce-i cu atîta Shakespeare, lately, în somnul meu... Claudius, Lear, poate mă senilizez?, că sper că n-am probleme de gender. Visul a fost haios şi dramatic pînă la sfîrşit... Deci mă dusesem să dau o probă pentru corpu' de balet al "Furtunii" şi toată lumea ţopăia genuin pe scena cît China. Eram îmbrăcată ca pe vremea cînd eram mică, cu ciorapi albi pînă la subraţ şi cu un tricou numa' sîni..., ăăăăă, şi îmi era îngrozitor de ruşine să mă manifest ca mare dansatoare. Am sărit de două ori ca o gazelă şi m-am retras către marile culise. Bunică-mea - Dumnezeu s-o odihnească, o părăsit şandramaua de vreo 20 de anişori - era în juriu împreună cu Dan Puric, Bocsardi Laszlo, Silviu Purcărete şi... Magda Mihăilescu!!! - a venit după performance să-mi spună că a trebuit să-mi pună pile, ca să ajung, măcar, să dau audiţie pentru Cordelia şi că de ce nu ştiu măcar pas-de-deux! Uaaaaattttt?????
În fine, ajung la audiţie, care se desfăşura pe lîngă scenă, ca să ne vadă juriul corespunzător şi îngîn cîte ceva din Cordelia. Juriul mustăceşte a rîs - pffff, horror fata asta - şi atunci mă enervez şi încep să gesticulez şi să recit cu mare sentiment dramatic şi ritm şi sinceritate ceea ce se numeşte monologul lui Lear - pe care îl ştiu doar pentru că eu citesc şi recitesc pînă, aproape, învăţ pe de rost - dar, la drept vorbind, dacă mă pui acuma să leg două vorbe, habar n-am, că mie nu-mi place "Furtuna". Şi nici "Regele Lear". Nda, ăia s-au retras să delibereze că de ce n-ar putea fi un Lear feminin, de vreme ce a fost o Julietă masculină - delicios, partea asta mi-a plăcut cel mai mult -, iar eu m-am dus să dorm într-un cort în care cineva mi-a spus: "Trezeşte-te, e opt şi un sfert dacă nu e trei fix". Uat, again?
Bun aşa, sper că data viitoare o să vreau să joc Macbeth. Sau Richard al III-lea. Dacă nu mă duc eu la teatru, vine el la mine... Ce vise absolut mirobolante. Sper să mă lovească şi Moarte la Venţia...

Banc deosebit de politically incorrect :-))

Un ziarist american îi ia interviu unui bătrîn texan, trecut de 80 de ani. La un moment dat, reporterul: - Dle, ştiţi că, pentru prima dată in istorie America are un preşedinte negru? - Fugi, dom'le, de-aici....e imposibil... - Nu, serios... - Hai, dom'le lasă-mă în pace...trăim în America şi aşa ceva e imposibil... - Uitaţi ziarele ce titluri au: New York Times - "Barack Obama - Primul preşedinte de culoare de la Casa Albă", Washington Post - " Pentru prima dată un cetăţean de culoare ajunge preşedinte" ... Moşulică - Extraordinar...e incredibil...tare mîndru trebuie să fie stapînul lui...

Dialog

Mă sună o prietenă despre care nu pot explica cît de mult o iubesc, că n-am de ce, e acolo şi gata, şi îmi spune: "Măi, de vreme ce am aflat de la tine că a murit Matei Călinescu, m-am gîndit să afli şi tu de la mine că a murit Michael Jackson". Restul dialogului nu poate fi reprodus, întrucît eu sînt inimaginabil de spurcată la gură. Ca să se lămurească lumea l-am înjurat pe un tip de a trebuit să iasă afară cu o criză de inimă. În apărarea mea: şi-a căpătat-o cu vîrf şi îndesat. În rest.. ce să zic... bine că a mai murit unul...

Păi, de aia s-au deschis cerurile...

Carevăzică aşa... Nu-mi ajunge că zilele astea mă învîrt pe lîngă mine ca animalele pe lîngă casa omului - îmi dă să mănînc, sau iar îşi aprinde o ţigară? îmi dă de citit şi mă lasă în pace fără calculator şi teveu? mă lasă să dorm, fără să ma bată la cap că nu e vreme de dormit? -, a mai murit şi Matei Călinescu. Au venit ceva ploi înalte ca din cer, ceva fulgere care au lovit ochiul înaintea tunetului urechea şi părea că arşiţa o să se potolească un pic. Zacharias, vagabondul benevol, parcă deloc nietzcheian, dar către care te mîna o nevoie irepresibilă, adică imediat puneai mîna pe Nietzche după Zacharias.
Cărţile lui nu le am, de citit am citit puţin şi nu pricep de ce mă loveşte drept în inimă, o tristeţe de hristoasă degonflată şi fără veleităţi mesianice: "Dar bine, tată dragă, dar pe ăştia mi-ai promis că îi laşi mai mult, să ne apostrofăm cu ironie blîndă şi crudă, noaptea, în amurg, pe verandă." Păi, nu te pui cu cin' te-ncurci. Deci, o plecat şi el, dusu-s-a. Atunci... ne-om mai vedea noi...

Umilă şi simplă recunoştinţă bloggeristică

Aşa că daţi fuga şi citiţi cît vă mai ţine căpăţîna în care nu mor cu aureolă neuronii http://rapireadinserai.blogspot.com
M-am ţinut destul de multă vreme - mulţumesc, Caligraf, la tine l-am descoperit -, dar nu mai pot: deci tipa e absolut fenomenală. Dacă ştie- ştie briliant -, dacă nu ştie, tot aşa. De vreme ce după telefon am văzut că mă citesc destui prieteni că, după blog, nu prea, vă rog eu să mergeţi acolo şi să vedeţi cum se poate scrie, dacă e de scris, cum se poate tăcea, dacă e de tăcut, şi cum se poate descrie, dacă e de descris. Sper că nu sînt major tîmpită şi a publicat toată minunăţia aia şi eu n-am citit. În limba română, la porţile alea ale Orientului, la intersecţia dintre "Desenul din covor" şi "Craii de Curte-Veche". Ce raritate şi ce frumuseţe! Doamnă Zaza, eu sînt o majoră infatuată şi buricul-pămîntului şi centrul universului, dar plecăciuni din alea cu iz de idolatrie. Ce frumos, futu-i!!! Mereţi de citiţi!

Imposibile surprize

Astăzi, în timp ce mă conversam anodin cu o fostă colegă de şcoală, şi o colegă de serviciu de-a ei, o aud că spune: "Eu nu înţeleg de ce n-a candidat Bianca la europarlamentare!". Fumam şi nu ştiu cum să spun, m-am înecat şi-am tuşit de mi-au sărit ochii mei - şi-aşa supraponderali - din cap. Taman ce-mi recunoscusem un post mai încolo incapacitatea aia cu politica din motive de egoism cronic, ca să mă pocnească o tipă cu care n-am ţinut legătura mai bine de 20 de ani. M-a uimit terbil că ea m-ar fi văzut în poziţia asta fără probleme, m-a uimit că nu ştie că nu fac politică, m-a uimit că ştie că-s săracă lipită pământului. Zic eu, pe repede-înainte - surprinsă total: "N-am bani de campanie ca independentă şi la ce partide sînt în judeţ, eu nu-mi bag mînuţele sofisticate în asemenea rahat. Dar tu m-ai fi votat?" "Te-aş fi votat fără nici o problemă". Carevasăzică, un vot tot am. Hai, două, trei, zece. Şi mă simt foarte europarlamentară, desigur.
Asta în contextul în care se vehiculează - nu cred că vor avea coaiele respective, ca să nu mai vorbim de faptul că propunerea vine din partea unei parlamentare PNL, care vrea - obvious - să dărîme mitul invincibilităţii lui Băse', recte PD-L, care PNL e opoziţie, care pula - obligativitatea votului. Eu îmi permit, de om ce sînt, nu de altceva, să le aduc aminte acestor oameni politici, care susţin această aberaţie, inclusiv lui Pleşu, cîteva consideraţii de natură de generaţie, să spunem, nu de altceva: în '89 am ieşit în stradă şi am fost în primele rînduri, pentru că atunci, la 18 ani, îmi doream ceea ce îmi doresc la fel de intens acum, la 38: LIBERTATE. Atunci cînd strigi "LIBERTATE" există riscul să nu fie libertatea pe care ţi-o doreşti. Există riscul să fii măturat din calea istoriei, ca generaţie, de bătrînii care ştiu că schimbarea regilor e bucuria nebunilor. Există riscul ca Iliescu şi FSN, mai apoi Băsescu şi PD plus L, să îţi confişte această libertate din raţiuni de vot LIBER. Există riscul, major democratic, să nu ai parte de libertatea TA, proprie şi personală. Iar cine îndrăzneşte să îmi spună mie, că ţăranii sînt conservatori degeaba şi votează masiv cu ceea ce ştiu să se gîndească de două ori. Democraţia nu este ceea ce îmi doresc eu. Nici că a fost vreodată. Totuşi, a mă obliga să votez este echivalent cu a spune că morţii de la cimitirul celor care au murit (îmi vine greu să spun Eroii Revoluţiei, scuze, eu cred că au fost acolo prin ideal şi eu aş fi putut fi acolo, da' eroină nu sînt, deloc, şi n-am nici certificat de revoluţionar şi mi s-ar părea atroce dacă aş avea) sînt la fel de inutili şi de cadavre ca în ziua în care i-am văzut murind şi amestecaţi cu pămînt. Nişte morţi, acolo, mare brînză.
Nu cred că e întîmplător că parlamentarii noştri au decis cu vreo două săptămîni înainte de europarlamentare ca, de Rusalii, ziua de luni să fie liberă. Dacă ai lucra într-un sistem cretin, obligat oricum, ca să supravieţuieşti, cine se duce la vot în schimbul a trei zile pline, libere? M-a uimit, cum să spun, cu totul, că nimeni nu a vorbit despre asta. O manipulare atît de grosolană şi de transparentă.
Înainte de a face apel la simţul meu civic şi Pleşu, şi PNL, şi Gabriela Creţu (PSD) ar trebui să se gîndească, relativ urgent, că generaţia care a catadicsit să rămînă în ţară după '89, nu are nevoie de constrîngeri. De nici un fel. Are nevoie ca partidele să priceapă odată pentru totdeauna că nu ne păcălesc. Andrei Pleşu e atît de părtinitor şi are argumente atît de transparente, încît mai că-mi vine ceva, altceva.
Fac parte din generaţia celor care au strigat "LIBERTATE!". Pe asta, cu puşcărie cu tot, nu puteţi să ne-o luaţi.

Feminisme politice

Ieri am primit, prin poştă, cărţile Gabrielei Creţu "Femeile sunt de vină" şi "De ce urăsc "realismul" politic". În primul rînd că m-a înduioşat teribil că o persoană, şi anume Cathy, a stat şi a luat cărţile şi le-a pus într-o cutie, şi le-a împachetat, şi a scris adresa frumos, cu numele meu îngroşat şi scris mare cu litere de tipar - îmi aminteste de "Vanka" lui Cehov, unde la final pune adresa, "Bunelului meu, la ţară" - şi tot restul adresei, vizibilă, desigur, dar muuuuuuuuult decăzută afectiv - ţucăm copchil tembel - şi s-a insinuat nostalgia scrisorilor şi cum nu mai am cui să scriu scrisori, că am calculator şi nu ştiu de ce chestia asta mă face să mă simt bătrînăăăăă ca munţii. Nda, am un teanc de scrisori puse la păstrare, le voi reciti zilele astea.
Cărţile sînt frumoase, pe hîrtie cerată şi cu poze :-) Ilustratii de Vlad Ciobanu, ştiţi voi care, acela. Ilustraţiile sînt blînde, Gabi este necruţătoare. Lucruri la care nu mă mai gîndisem demult, deşi intru zilnic pe blogul ei. Paritatea reprezentării femeilor în Parlamentul nostru de mare porc, de exemplu. Cele care se văd, cum se văd, cele care nu se văd, cum sînt ocultate. Iată, de pildă, România nu prea îndepărtatului an 2007: "Codul electoral vorbeşte deci despre electorat. Acesta este alcătuit în proporţii relativ egale, din femei, 52% şi bărbaţi, 48%. Vorbeşte despre aleşi; ei sunt, la nivel de consilii locale 3% femei şi 97% bărbaţi, la nivelul Parlamentului, 10,6% femei şi 89,4% bărbaţi, iar la nivelul preşedinţilor de consilii judeţene, 0% femei şi 100% bărbaţi. Datele acestea descriu România, stimaţi colegi, nu Arabia Saudită. Este singura ţară care mai seamănă, probabil, cu noi întrucât regimul post-taliban din Afganistan are 28% femei în Parlament", zice Gabi într-o şedinţă a Parlamentului. Ea zice, ea aude şi nu cred că situaţia în anul de graţie 2009 stă diferit. Mă şi culpabilizează, pentru că ştiu că nu intru într-un partid din motive de egoism cronic - too late to change that -, avariţie - nu accept să investesc timp, limitat precum se ştie, pe lumea asta, în lucruri care nu mă pasionează total - şi alergie structurală la ierarhii, şefii şi ordine pe linie de partid. Bleah. Cu certitudine, totuşi, urmăresc cu mult mai multă atenţie discursurile şi luările de poziţie ale femeilor noastre politice, iar concluzia mi-o dă tot Gabi: dacă nu funcţionează conform unei paradigme eminamente masculine - vezi jalnica bălăceală a Robertei Anastase că ea nu are programe pentru femei, ci pentru femei şi bărbaţi, de parcă problemele femeilor nu sînt ale cetăţenilor, adică mai bine de jumătate din populaţia României -, femeile nu pot funcţiona cu capul lor şi cu mintea lor. Trebuie să fie asistate, să aibă modele paterne şi patriarhale, că mă-sa doar s-a ocupat s-o facă şi s-o crească mare ca s-o livreze, cu sex, cu picioare, cu ochi şi urechi, cu minte cu tot, generosului imaginar masculin.
Şi-s multe şi de toate în cărţile Gabrielei. Şi îmi plac tare. Mai puţin faza cu "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul", pe care o repetă cu obstinaţie. Pentru cineva care ştie să-şi modifice discursul - şi asta mi-a mai plăcut mult di tăt - în funcţie de context, fără a intra în contradicţii de profunzime, mă cam irită lipsa asta de supleţe cînd vine vorba de limbaje artistice. Lasă-l, doamnă, în pace pe Eminescu, că treaba asta, în context, înseamnă că ghietul Mircea îşi apăra fiinţa profundă, inalienabilă. Dacă o iei mot-a-mot, cum face Vadim, nu-ţi faci vreo favoare. Ce crezi că-şi apăra Mircea în faţa lui Baiazid? Boul subnutrit şi zdrenţele de după sobă?
Despre prostituţie nu mai scriu nimic, că am scris de-am dat în fandacsie pe blogul ei.
Cărţile sînt vii, pasionate şi pasionante şi, în ceea ce mă priveşte, cum ziceam eu mai demult, Gabi are darul de a mă concilia cu stînga, de a privi înapoi cu mai puţină mînie. Că această oamă e o gînditoare de primă-mînă. Păcat, mare păcat, încă mi-s neconsolată. Prietenii ştiu de ce.