Maukie - the virtual cat

vineri, 30 octombrie 2009

Ziua plină de iubire

În primul rînd că m-au iubit toţi copiii între 18 şi 20 de ani, fete şi băieţi, am fost la o acţiune a Crucii Roşii împreună cu Centrul de Transfuzie Sanguină - de ce naiba îi spune aşa, că doar donezi sînge, nu faci nici o transfuzie - şi ar fi trebuit văzut pe bune cum explicam eu pătrunsă că există două căi de raportare la credinţă, cea regală, a lui Iov şi cea umilă, a apostolilor. (Pe asta o ştiu de la Pleşu de prin anul II, sau III?, nu contează anul). Deci copilaşii sînt absolut minunaţi, atît de pătrunşi de ei înşişi şi atît de deschişi, în acelaşi timp. Femei şi bărbaţi încă neatinşi de brumă, ab-so-lut minunat şi încep să înţeleg, extrem de vag, totuşi, fascinaţia pentru tinereţe. Sînt evanescenţi, ăsta e cuvîntul. După ce am discutat inclusiv despre misterul faptului că ţigările mentolate scad sau nu potenţa şi l-am încolţit pe director care fumează ţigări mentolate, am tras cu puşca spre finalul întîlnirii. Dar am vorbit imens despre desene animate şi basme, am mîncat tocăniţă, pastramă şi am băut vin roşu. Au venit în jur de 30 de donatori - eu nu pot să donez, că n-am vene, exist prin fotosinteză, deşi nu mi-ar strica să dau nişte sînge -, dar copiii, mă rog, tinerii voluntari ai Crucii Roşii au făcut toată şmecheria, că au stat în faţa centrului şi i-au persuadat pe trecători. Foarte tare.

Seara, întîlnire cu sufletul cît un purice cu Dabija. (M-a repezit odată şi nu l-am uitat). Pune în scenă la Sfîntu, "De-ale Carnavalului", completamente în limba maghiară. Din ce m-am documentat eu e un regizor de text şi de lucrul cu actorii. Păi, ce lucru, cînd tu nu înţelegi o boabă? Asta e secundar, voi scrie şi îmi voi face meseria, important este că am stat noi doi, singuri, în foaierul teatrului, ca să îl înregistrez. Şi am scris de am dat în bengă, că reportofonul a decis că nu vrea. Dar să-l fi văzut, doamnelor şi domnilor, îmbrăcat în negru pe un fundal negru, cu o lumină clar-obscur ca în Rembrandt. Deci, aşa da, chit că mi-au ieşit nişte poze de porc şi de bătaie de joc. Şi are o mîţă roşcată preferată care i se suie pe umăr şi îi dă jos pălăria şi-l linge pe obraz, o pisicuţăăăăăăăăăă. Şi a găsit o pană de chitară pe jos. Şi i s-a mai întîmplat o pană, în marele exod al ciorilor, negre toate, i-a căzut la picioare o pană albă ca neaua. Şi e anarhist. Şi e dezabuzat. Şi mi-a spus că nu spun tîmpenii, ceea ce mi-a vindecat ficatul şi tensiunea. Vă spun o chestie în premieră: "Raportul dintre regizori şi actori e unul de seducţie, aproape erotic" Amin. Abia aştept să văd.

joi, 29 octombrie 2009

Începe

... anotimpul bizar total al nedesăvîrşirii. Exact ca într-un pat al lui Procust, dacă nu sînt prea mare, sînt invariabil prea mică. A nu te potrivi nu înseamnă că eşti diferit, ci doar inadecvat. Azi-noapte, în vis, toată noaptea: "Piatra este pentru zid ceea ce este aerul pentru: a. pom, b. cal, c. foc, d. clasă de şcoală, e. nimic" Răspundeam corect, apoi, din nou: Pomul este pentru pămînt..., focul este pentru căldură..., invariabil, m-am trezit la 4 jumate repetîndu-mi, iarba este pentru ochi ceea ce este pasărea pentru: a. cer, b. verde, c. ... pizda mă-tii, că eram deja extenuată...
Am fumat o ţigară, am citit. "Văzu, atîrnate pe pereţi, ca nişte pete tulburi, pe care timpul le întipăreşte pe epiderma fiinţelor şi lucrurilor, hărţile cerului, lumii şi ţărilor, hărţile orografice şi hidrografice ale fiinţei umane, canalizarea sîngelui, tranzitul digestiv, ordonarea muşchilor, comunicarea nervilor, armătura oaselor, foalele plămînilor, labirintul creierului, secţiunea ochilor, împletirea sexelor. Sălile de clasă se succedau una după alta de-a lungul coridoarelor care dădeau ocol liceului, pretutindeni se respira mirosul cretei, aproape la fel de vechi ca acela al trupurilor, unii chiar spun că Dumnezeu, înainte să se apuce să frămînte lutul din care,mai apoi, le-a fabricat, a desenat mai întîi cu creta bărbatul şi femeia pe suprafaţa primei nopţi, de aici (...)", Saramago, "Toate numele"
Eu nu am citit nicăieri de chestia asta cu suprafaţa desenată cu cretă a primei nopţi. Dar mi-a plăcut atît de tare că am adormit la loc. Şi m-am trezit la 10.00, repetînd, Plapuma este pentru corp ceea ce este blana pentru: a. lup, b. pasăre, c. pat, d. nimic.
Glumesc. Sunete.

duminică, 25 octombrie 2009

Animale

...deci am un purice. Iniţial nu m-a pişcat, s-a mulţumit să mă privească. M-am holbat şi eu la el şi, de surpriză, am uitat să-l ucid, l-am pipăit neîncrezătoare. El a sărit în infraspaţiu de unde revine cu regularitate să se hrănească din plasma mea. Crede că burta, fundul şi falangele sînt cele mai hrănitoare, aşa că arăt, cu parcimonie, ca o boltă înstelată cu stele roşii şi mă scarpin cu cerul şi pămîntul. Dacă nu m-ar agasa aşa de tare, probabil că l-aş creşte. Şi, iai, ce frumos Goethe... sper că ştie toată lumea că a scris despre purici.

Cîinele Nero fugea după găină absolut ambetat, el ştia că oamenii iubesc găinile, găinile fac ouă, el ar trebui să latre şi atît, dar tot se purta ca o vulpe. Copilul ştia că ar trebui să se suie în pom după nuci, urechea ştia că nu ar trebui să fie surdă. Din toate trebuinţele astea mie îmi rămîne cîinele care îmi respira pe picior şi muream de cald. Este clar că poţi iubi doar fragmente.

vineri, 23 octombrie 2009

marți, 20 octombrie 2009

Complexe

1. Mă simt mîndră că sînt prea cam înaltă şi stau cam dreaptă.
2. Am purtat ochelari, însă miopia mea s-a corectat, cu vîrsta, şi mi se pare nedrept căăăăăăăăă nu mai sînt ochelaristă de pe la 27 de ani.
3. Nu mă interesează "familia şi societatea", sînt perfectă.
4. Stau noaptea prea tîrziu şi a doua zi mă suportă un întreg mapamond bosumflată că viaţa e o porcărie.
5. Fanaticii în orice sînt calul meu de bătaie: medicamenteeeeeeeeeeeeeeeeeee
6. Nevoia de atenţie a celorlalţi. E o prostie, dacă nu eşti îndrăgostit, totul e o minciună, celălalt nu m-a interesat niciodată cu adevărat.
7. Minciuna e imposibilă.
8. Compasiunea e o minciună.
9. În tren nu pot să dorm, iar în avion mă îmbăt. Invariabil.
10. Visele pe care le visez, trebuie că mai e cineva, însă habar nu am cine.
11. Dumnezeu.
12. Bormaşina.
13. Orice cîine de pe lumea asta posibilă şi imposibilă.
14. Iubesc copiii pînă cînd împlinesc cinci ani.
15. Chiar dacă ştiu că aş salva pisica în locul tabloului lui Rembrandt, mi-aş blestema zilele.
16. Moartea.
17. Medicamentele compensate şi grija faţă de ce?
18. Faptul că de fiecare dată cînd mă enervez uit de toate astea.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Bijuterii

"Ce curioase sînt întîlnirile astea în închisoare: nu stai lîngă un om, stai lîngă o viaţă. Dar e ceva răsturnat în timp şi răsturnat faţă de viaţă însăşi, ca în viziunea Profetului aceluia din Vechiul Testament, unde casele încep să se reînsufleţească. La început aci, în cîte o cameră ca asta, stă un schelet lîngă un schelet. Primul schelet spune ceva: îşi dă astfel o voce. Al doilea schelet întoarce ţeasta spre el: îşi dă astfel o privire. Primul inventă o mînă, celălalt o altă mînă. Un schelet pune pe lume o mamă, altul un frate. Uneori două schelete se iau la ceartă, capătă pumni, muşchi, şi inventă bătaia. Viaţa aici se reface, parcă, bucată cu bucată. Zgîlţîi puţin un schelet şi vezi ieşind din el, ca dintr-o cutie mecanică, o dragoste, o slujbă, doi copii, un revolver uitat în pod, o sentinţă capitală comutată în muncă silnică pe viaţă. Zgîlţîi un altul, şi ies din el, ca sub un ochi magic, mari oraşe ale lumii, imagini de vis, apoi un început de contrarevoluţie, un cîine de vînătoare credincios şi o sfidare la adresa comuniştilor. Carnea şi viaţa se aşează pe schelete treptat, ca într-un joc de cuburi, aducînd nasuri, guri, umblete, atitudini. Uneori nu sînt cuburi destule şi scheletul rămîne cu părţi neacoperite: fără nas, fără umblet, fără ticuri, fără ideal de viaţă; pe cînd, alteori sînt piese prea multe, astfel că, după ce ai sfîrşit prin a reface cu ele o viaţă reală, trebuie să alipeşti de ea o viaţă posibilă, două, trei, cu delirurile şi plinătatea "netrăitului" lor. Cîte o umbră, ca scheletele de aci, ia în mînă toată istoria lumii şi dă cu ea de-a azvîrlita", Noica, "Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru".

vineri, 16 octombrie 2009

Acest anotimp e un geniu

Ninge de dimineaţă, neîntrerupt, cu fulgi mai mari, mai mici, mai deşi, mai rari, mai în ciudă, mai în serios. Avînd în vedere că sîntem pe 16 octombrie, ceasul nu a trecut la ora lui molcomă de iarnă, în care-ţi dormi şi ultima picătură de inconştient, subconştient şi supraconştient, mă bate temerea că acest anotimp e un geniu neînţeles, aşa, ca mulţi. Pentru că eu sînt o fată cuminte, doar aparent îţi vine să mă strîngi de gît, am ascultat de acest geniu şi m-am dus să-mi cumpăr cizme. Şi fistic. Şi să-mi plătesc datoriile, cine ştie, poate e şi Anul Nou defazat, şi să fiu la zi.
Mă întristează un pic că, dacă e geniu, probabil că de Crăciun voi sta cu buricul la soare sau, dimpotrivă, mă voi stinge recitînd tabla înmulţirii în marele ger cosmic. Am mai cumpărat şi cîrnaţi şi carne de porc, am uitat, în ton cu diluviul mistificat, şi am cochetat cu măcelarul. Mă rog, mai mult el cu mine, pentru că mie mi-era oarecum stranie treaba, mai degrabă l-aş fi înfiat, dar totul e posibil în anotimpuri geniale.
How bizarre. Probabil că săptămîna viitoare va fi Paştele, da? De unde miei în plin Crăciun?????
În rest, toate bune. O să cumpăr şi un brad în ghiveci, instalaţie am şi iar o să înjur toate artificiile de pe lumea asta.
E greu să înţelegi geniile, dar e şi mai greu să trăieşti cu ele. Ninge colosal.

joi, 15 octombrie 2009

Degete moi

După ce am fost pe stradă şi mi-am dezgolit pieptul în bătaia puştilor - mă rog, vorba vine, era un frig de crăpau pietrele - dar mă uitam în ochii amorfi ai unui militar pus să păzească Prefectura comunistă - ACEA privire nu o voi uita niciodată -, mă trezesc în postura - după 2000, să nu-l uităm pe Vadim în turul 2!!!! - uluită, stupefiată, spălată complet pe creier, a unuia sărit din timp, prin cine ştie ce malversaţiuni hollywood-iene!
NU îmi vine să cred că trăiesc ce trăiesc, nu e real. Reală această mască pe care, acum, cu greu, Băsescu mai reuşeşte să o ascundă, de dictatură în toată regula. Ce urmează, regimul militar?
Oricum, teama simptomatică de schimbare a românilor, se întoarce împotriva lor cu vîrf şi îndesat. Un popor nici măcar medieval, un popor tribal. Şi am zis toţi anii ăştia că e greu, că sînt puţini ca mine care citesc, care scriu, care sînt oameni. Că democraţia se învaţă, că toate celelalte. Greşeală.
Băsescu vrea să rămînă la putere, aşa cum a făcut-o şi PSD, iar restul sînt detalii.
Pe de altă parte, a profitat la maximum de criza politică pentru a pune punct în ajunul alegerilor mişcărilor sindicale. Mi-a deschis ochii o prietenă. Sindicatele nu au cu cine să negocieze ceva, orice. Oricum, eu aş face grevă de grevă.
E inadmisbil să menţină bocaniada pînă la alegeri. Singura mea speranţă, că altfel nu am ce zice, sau face, este ca toate astea să însemne schimbarea pe bune, să vadă toată lumea ce înseamnă un Guvern la mîna unui dictator.
România e în cădere liberă. Mă bucuram şi aveam eu voluptăţi ale dezastrului, dar parcă era mai mic.

joi, 8 octombrie 2009

După croşetat

Ei, da, e un hobby vechi de-al meu să fac tot felul de lucruri delicate cu mîinile, tot felul de danteluţe, cu aţă subţire, parcă în filigran, sau mai groasă, un filigran manelist şi nu mai am nimic, le-am dăruit prietenelor, dar toamna mă apucă savoarea asta de a sta şi a lucra cu mîinile, de a imagina imperii de texturi delicate care acoperă, e foarte probabil că aş fi putut fi un bun ceasornicar sau croitoreasă de zale. Devin subit atentă chiar şi la cel mai cretin film de epocă dacă personajul apare în cămăşile acelea de in, acoperite de broderii - broderii nu ştiu să fac, dar vreau să învăţ - peste care îmbracă catifele grele şi ţapene şi care îmi dau, invariabil, senzaţia că persoana e îmbrăcată doar pe dedesubt.
După ce m-am plictisit de atîta sentiment plenaro-buddhist, şi am terminat pe trei sferturi o bluză, aseară au început să zumzăie albinuţele.
Orlan şi Gunther von Hagens s-au căsătorit sub umbrela acţionismului vienez al anilor '60? Atunci, o simpatică precum Anette Messager le-a pregătit terenul, însă nu am găsit nicăieri vreo referinţă la sparagmos-ul grecesc - sfîşierea ritualică a zeului, bla, bla, bla, căutaţi şi citiţi - care orişicît, deşi transpus în modernitate, o astfel de abordare ar avea sens. Să fi fost Nietzche catalizatorul? Îmi vine greu să cred, deşi e la fel de greu să nu crezi, poate Tlon ştie mai multe, dar ai noştri artişti se referă exclusiv la modele medievale şi renascentiste şi nu am nici un chef să fac presupuneri psihologizante referitoare la influenţe.
La noi Alexandru Antik este cel care a purces la aşa: "În acest cadru artistul se dezbracă nud, se lasă tuns scurt, ca şi recruţii, de către un personaj feminin şi, intrînd într-o celulă cu gratii, începe să citească cu (sic) o lumînare în mînă o poezie neo-dada de poetul şi artistul maghiar Luggosy Laszlo. În timp ce ajutoarele sale aduc în spaţiul pivniţei organe sîngerînde de animale şi toarnă în ele ipsos lăsîndu-le ca pe nişte "mici insule", înconjurate de lumînări, artistul pronunţă textul "copilul tăciune", text repetat de o voce feminină, valsează pînă la epuizare, apoi încearcă să scrie cu fum pe peretele celulei "Visul n-a pierit"- "Acţionismul în România în timpul comunismului", Ileana Pintilie, Idee&Print design, Cluj, 2000. Treaba asta a avut loc în subsolul unei farmacii din Sibiu, în 1986 şi a fost întreruptă de Secu. În contextul meu, contextul acela mă interesează mai puţin, arta e o formă de rezistenţă ubicuuă, nu-i vreo taină.
Mă întreb, însă, ce morb subtil se insinuează în a distruge ceea ce iubeşti chiar în acel moment.
Şi pentru că m-au inspirat căutătorii în litere, o să caut şi referinţe literare, pe una o am.
Dacă aveţi idei şi cărţi de recomandat sînt pe fază.

vineri, 2 octombrie 2009

Aseară

Marea întîlnire, mare. Urbea s-a călcat în picioare, nu altceva, să-i vadă pe cei patru crai de la răsărit şi cu Lefter cinci, care au venit în oraş. Glumesc, a fost lume relativ puţină, avînd în vedere cît de rare sînt trebuşoarele astea pe-aici.
Întîlnirea a fost extrem de livrescă, s-a citit două ore în română şi în maghiară, iată-ne pe noi, curtea de la Constantinopole, stînd şi discutînd despre sexul îngerilor, în timp ce oraşul e devastat (În paranteză, aşa, mai ziceam eu că trăiesc cu voluptate deriva asta înspre dezastru, ah, ce bine-mi pare, forcing la prostie, băieţi, daţi tot din voi, să se rupă Guvernul în paişpe, crăpa-i-ar capul caprei, ştiţi voi...). Întîlnirea n-a fost chiar aşa de fericită, lectura a durat mult, iar discuţiile de după cu publicul ar fi fost perfecte, dacă n-ar fi lipsit.
Dinescu căsca de i se rupeau fălcile la lectura celorlalţi autori, sau răsfoia din propriul volum, a citit ultimul aşa că, probabil, l-au lăsat uşor nervii că trece atîta timp fără să fie el în centrul atenţiei, din partea mea, putea să nu vină deloc.
Cel mai frumos fragment a fost cel al lui Filip Florian, din "Zilele regelui" - faţă de care am făcut un crash subit, adolescentin şi foarte pur :-)) - Simona Popescu am avut impresia că nu şi-a ales bine fragmentele, din "Exuvii" şi "Lucrări în verde" - care "Lucrări", în opinia mea, e o carte care a împărţit literatura română în înainte şi după Simona Popescu, mark my words - şi Dan Lungu, care a fost cel mai simpatic, mai dulce şi autentic moldovian de-al mieu, cu un acşient foarti, foarti bini aplicat în secuimea aiasta, citind, fără accent de data asta din "Sînt o babă comunistă" şi iubire subită şi totală faţă de toţi trei din motive de firesc, eleganţă şi căldură.
După acţiunea cititoricească toată treaba a fost întreruptă relativ aiurea-n tramvai de Dinescu, căruia-i era foame, sete şi dor de codrul verde - ştiu că-s a dracului, însă cred că e un poet mediocru - ceea ce e chiar mai rău decît un poet slab -, cabotin de-ţi vine să verşi în manifestările ulterioare şi un pamfletar atît de îndrăgostit de nemaipomenitele lui găselniţe, încît o dă într-un manierism de-a dreptul plictisitor -, în fine, a fost şi un lucru bun.
Asta pentru că m-am aruncat efectiv de gîtul lui Filip Florian - bietul om, nici nu vreau să mă gîndesc ce-o fi crezînd despre mine - şi l-am tîrît să ne tragem în poză, deci nu pot să vă explic cît de amabil a fost şi cu cîtă graţie s-a achitat de îndatoririle faţă de o fană nebună şi am apucat să discutăm. Aşadar: trăieşte din scris, ceea ce e, already, un lucru demn de toate mirările în ţara asta şi mi-a povestit cum cultura susţine afacerile imobiliare. Sau cum, în buricul tîrgului, în Bucureştiul-Constantinopole, cărţile lui sînt cerute - cred şi eu -, doar că nu se mai găsesc, pentru că lanţurile de librării nu vor să rişte cu cărţile româneşti. Am mai vorbit un pic despre scris, cum că scriitorul nu scrie pentru public - perfect de acord - şi cît de greu e să umpli spaţiul exterior al scrisului tău cu o voce, una măcar, care să îţi poată da un feed-back care să nu te alieneze complet faţă de ceea ce scrii, dar nici să nu te umple de cine ştie ce entuziasme circumstanţiale. Foarte rasat Filip Florian şi cu cei mai tulburători ochelari, îmi dădea continuu senzaţia că mă priveşte de sub apă.
Boon şi gaşca s-a deplasat la o cîrciumioară şi eu m-am autoinvitat - nu se putea altfel, pur şi simplu mai vroiam să stau cu ei - şi am trecut la tutuială cu Simona vorbind despre...ta na na, bloguri. Mi-a spus că de vreo trei luni s-a lăsat de treaba asta cu cititul blogurilor, pentru că devenise addicted, stătea de dimineaţa pînă seara pe bloguri - exact aşa am păţit şi eu la început - şi ne-am împărtăşit din măreaţa cultură bloggeristică. Avantaj eu, că ea s-a lăsat şi nu ştia de Radu Vancu şi "Sebastian în vis", pe care-l citesc ca un fur, cu gelozie şi încîntare, şi pe care nu-l trec în blogroll ca să nu-l banalizez, ca să-l descopăr de fiecare dată "accidental", de Tlon şi de În răspăr. În rest, amîndurora ne place "Răpirea din serai" şi "Caligraf", ei mai puţin Caligraf, mie mai mult.
Şi mi-a mai spus că simte o legătură specială cu cititorii cărora le place cel mai mult "Lucrări în verde". Mă calific, yesssssssss!
După ce i-am recomandat să mănînce Stroganoff la cîrciumioara vorbelor - sper că n-a făcut toxiinfecţie alimentară - m-am retras cu Monica oarecum abrupt, nu vorbisem nici un sfert pe cît apetit aveam eu, dar întinsesem coarda oricum şi n-am vrut să-i asasinez de tot.
Cam aşa. Foarte, foarte, foarte frumoşi cei trei scriitori. Să mai veniţi, doamnă şi domnilor!

P.S. Şi cîteva vorbe şi despre Bogdan Lefter, mai circumspect faţă de mine - cum era şi firesc - şi îmi readuc aminte în ceasul al paişpelea că i-am luat un interviu la el acasă pe vremea cînd lansa "Observatorul cultural". Aseară am uitat şi eu complet, parcă au trecut o mie de ani de atunci... Domnu' Lefter, tot în centru staţi?

De unde mă citesc

free counters

Persoane interesate

Despre mine

N-am cine stie ce de spus, ma cam fascineaza lumea, restul e...literatura