Greşeli

Am fost nominalizată la nişte premii pentru cultură, aici, în giudeţ, şi mi se pare cam tralala. Păi, ar fi trebuit să fac de vreo zece ori mai mult, hai, douăzeci. Am făcut, e drept, documentare en-titre, pentru Imre Baasz, am mai făcut cîte ceva, am muncit de bună-voie. Dar chiar de bună-voie, mi se pare o greşeală să mi se dea vreun premiu că aşa am vrut. Ce urmează, premiu pentru existenţă? Brrr, nu voi putea să mă obişnuiesc în veci cu sistemul ăsta de recompensare. "Recunoaştem că ţi-ai adus contribuţia şi am fi onoraţi", păi, e din start o onoare pentru mine să mă întîlnesc cu oameni pe care îi admir din răsputeri. Acum devin pasibilă de diplomă? Fuck, cum trece vremea şi cum devenim statui. Huh, deci nu pot povesti în ce hal mă irită porcăriile astea. Dar o să mă duc şi voi fi emoţionată cum se cuvine. Bre, mai bine mi-aţi da nişte bani să mă duc să vorbesc cu oamenii şi să pozez picturile. Stupid fucking humans.

Tot într-o doară, că nu mă vizitează

cheful şi inspiraţia, preiau de la Tlon tema cu feminismul. Obositor, total neinspirate - cu mult mai neinspirate răspunsurile primite - decît aş putea fi eu vreodată. Nu trebuie să citeşti nici un fel de text feminist ca să vezi că femeile sunt tratate ca obiecte şi ridiculizate în slăvi cînd gîndesc. Vai, tu, ce mare chestie ai spus! După Simonette de Beauvoir nu există feminism, adică mişcarea socială. Există doar o frecţie de gîndire masculă, care le face incompatibile cu gînditul. Cele care gîndesc trebe eliminate. Niciodată n-a fost feminismul o mişcare împotrivă, ci pentru. Pentru a nu te mai uita la mine ca la o pizdă, că s-ar putea să ştiu mai multe, a asocia omul cu femeia, că nu te doare pula, a fi, în cele din urmă, mult mai mult decît un stăpîn de sclavi. Femei, copii, bărbaţi mai proşti. Veşnicul secret, cel al morţii, nu face diferenţa între gender. Eu nu ştiu că sînt femeie. Eu ştiu, doar, că m-am născut cu un anumit sex, iar asta e mult prea puţin. M-am născut şi cu nas, o fi vreun semn? Nici măcar faptul că ştiu că, din punct de vedere al evoluţiei, că sînt vîrful piramidei trofice, ca femeie, nu mă poate convinge că ar trebui să mă identific cu o cauză care priveşte sexul. Mi se rupe. Iar dacă feministele, care spun că oamenii sînt egali, cu totul, n-ar fi existat, le-aş fi inventat eu. Nu mă pune să aleg între pulă şi pizdă. Pune-mă să aleg în ceea ce contează.

De fapt, nu

Nu voi comenta rahatul de congres PSD. Voi spune doar că, dacă, vreodată, acest partid şi-a dat măsura de îmbuibaţi şi fălcoşi, fără nici o ruşine posibilă sau imposibilă, asta s-a văzut acum. Pe faţă. Mie, personal, că n-am complexe de-alea mesianice, de care se pare că au toţi, îmi este ruşine că poporul din care fac parte i-a votat atîta vreme. Ruşine din aia, absolut din adn. Îmi este ruşine că repetă schema cu PD, pur şi simplu îmi este ruşine. Poate că o lume care putrezeşte înseamnă viermi pentru păsări. Dar pentru mine, aici şi acum, e cu mult prea meschin.

O sută de ani

Astăzi m-am dus în ţigănime să văd un babon simpatic de o sută de ani. Arăta exact ca o femeie cu mustaţă de o sută de ani. De fapt, ca un copil care a fost odată femeie, cu mustaţă, de o sută de ani. Şi teribil mi-a adus aminte de Cartea Nunţii, a Călinescului cel controversat. Babon vroia să mănînce. Ori ţigănuşii ei o înfometează, ori este clar că e ultimul instinct care răzbate peste toate cele. Crăpelniţă, nenică! Ce te poate face să vrei să mănînci cînd ai o sută de ani? Mie mi se pare - cel puţin - bizar că trebuie să mănînc acum. Mănînc din plictiseală, angoasă, dimineaţa, cam după 11, un sandvici, că e glicemia la mijloc. Mănînc cu un prieten costiţe de miel la grătar, sau o tocăniţă de mistreţ, sau rechinaşi, pentru că nu ne permitem prea des şi sînt delicatese. Dar să vreau să mănînc la o sută de ani? Mai degrabă m-aş sinucide cu maximă credinţă. Am trăit prea mult.

Faze, fără muzici

Măi, ce dor mi-e de blogul Teroristei. Am stat şi-am recitit cîteva postări, ca să-mi calmez neşte nervi teribil de subiectivi şi văd că acolo i-am cunoscut - virtual, şi nu biblic, slavă Domnului - pe cîţiva dintre bloggerii pe care îi citesc şi astăzi cu simpatie şi într-o stare de spirit mai apropiată de adolescenţă, decît de plictisitoarea mea condiţie de matură, în care mă sună băncile că am datorii. "Bine", le zic eu, "arestaţi-mă, că n-am de unde să vă plătesc" după care urmează o linişte de circa 15 secunde - nu exagerez - după care un sîsîit uşor, ca un vînt al înserării trecînd peste o boare de frunze "Păăăăăiiiii, ştiiiiţţţiiii, nooooiii nu ne-am gîndit la puşcăăăriiieeee" şi se pierd în mulţumiri că le-am răspuns la telefon. Băi, pulă, am fost şi-am anunţat ce şi cum, dacă nu-mi reeşalonezi datoria, n-ai decît să-mi iei praful de pe tobă! "Păăăăăiiiii, şşştiiiiiiţiiiii, nooooiiii, n-aaaammmm vruuuuutttt", ba aţi vrut, futu-vă-n cur, că tare v-a mai convenit să îmi puneţi o dobîndă de 17% pentru un rahat de 3000 de lei, singurul, pe care l-am luat vreodată-n viaţa mea de la bănci, acu' un an jumate. Bine m-a mai învăţat un evreu cumsecade, sfătuit, la rîndul lui de bunică-sa: "La bănci să nu faci niciodată datorii mici. Cu cît mai mare datoria, cu atît te respectă mai mult". Acu', poftim respect. Daaaa şi citesc Kipling, "Domnia-sa, preacinstitul elefant" în tandem cu Saramago şi Suskind. Niciodată nu mă satur de cărţile astea, ca şi de multe alteleeeee... Băncilor!

Se dedică lui cutare şi cutare

Ara şi Adi, două aa-uri, dacă n-or fi mai multe. Vedem noi, pentru că mizantropia nu e o stare de spirit la mine, dar tinde să devină.
"Vreme de două luni singura mea ocupaţie a fost să-mi ocolesc cunoscuţii, căci în tot acest timp n-am cîştigat un singur penny, nici n-am vîndut cel mai neînsemnat articol, necum să-mi fi plătit chiria. Am devenit un veritabil adept al "furişatului". M-am furişat dintr-o stradă dosnică într-alta; mă furişam ca să scap de întîlnirea cu chipuri ce se apropiau şi-mi păreau familiare; mă furişam ca să-mi iau masa, mîncam umil şi cu o scuză mută pentru fiecare dumicat de care o jefuiam pe generoasa proprietară a pensiunii. Iar la miezul nopţii, după rătăciri îndelungate - care nu însemnau decît că ocoleam cu mare grijă orice aducea a voioşie şi a lumină - mă furişam în pat. Mă simţeam mai mărunt şi mai josnic şi mai vrednic de dispreţ decît toţi viermii. În tot acest răstimp nu am avut la sufletul meu decît o monedă - o băncuţă de argint de zece cenţi - pe care o ţineam cu dinţii şi nu voiam s-o cheltuiesc sub nici un temei, ca nu cumva, copleşindu-mă cu tărie conştiinţa că mă aflu cu desăvîşire lefter, să nu mi se trezească gîndul sinuciderii. Amanetasem abolut tot ce aveam, afară de hainele de pe mine; aşa că m-am agăţat cu disperare de gologanul meu, pînă ce s-a lustruit de atîta frecat în palmă".
Poate vă aduceţi aminte de incredibila frumuseţe a lui Mark Twain. Sigur că e complet inexplicabil că sună atît de bine şi în română. Eu, pe acest om, aproape că îl venerez, deşi nimic nu îmi este mai străin.

Nebunie

Astăzi, vineri, se spune în popor, că jurnalistul stă cu cracii în sus şi miroase iarna. Aia care este ea. Greşit. Jurnalistul iese pe teren şi miroase crimele care se întîmplă accidental. Grrrrr. Mă rog, crima accidentală s-a întîmplat mai tîrziu. Dar, cum stăteam eu, aşa, într-o dungă, a dispărut curentul electric, visul meu întru, ca la Noica. Bine, frig în casă ca la balamuc, apă caldă, stima, calculator, n-avem, televizor nou-nouţ, LCD, nu ne place, că toţi sînt graşi şi bidimensionali. Punem apă pe vatră, ne spălăm, şi plecăm în tîrg. La serviciu există o frumuseţe de oameni, vorbim. După care mi se face o poftă incredibilă de mîncare greţoasă de la fast-food, atîta reclamă i-au făcut. Eu, mititica de mine, care mănînc peşte şi pui. Pe drum, geanta mea începe să vorbească. Mie nu-mi vine să cred. În drum spre sandviciul bălos şi mult-visat îmi vorbeşte Dumnezeu prin geantă! Mă gîndesc că, gata, schizofrenia m-a ajuns din urmă, deşi m-am străduit să merg mai repede. Sînt nespus de curioasă ce aş putea auzi. E o mormăială, nu e nimic coerent, dar, totuşi, aud!
Cît de fain e să îţi pierzi minţile, să fii atent la altceva, care îţi spune ceva! Să fii viu şi alert şi în contact cu toate cele!
După care m-am proptit pe cele două picioare ale mele - ar fi trebuit să am patru! - şi am început să rîd în drumul spre sandvici. Pornisem, naiba ştie cum, reportofonul din geantă, şi ăla îşi făcea numărul.
În orişice caz, tare drag mi-a fost de el. Vorbea singur, dar poate că încerca să comunice. N-ai să vezi. L-am oprit.