Grevă

Cred că nu se pune la ăia care sînt în grevă forever, gen prietenul meu bolnav de schizofrenie, sau eu, care nu aud voci, dar le pun în imagini. Hehehe, o imagine face cît o mie de cuvinte... Bine, zic, grevă. No, e grevă la nivel de lideri, s-o trezit PSD-ul în ei, că altfel, pula. Examenul de bac se dă, pînă una alta şi mai şi afişează chestii imbecile gen "Grevă generală, cu desfăşurarea examenului de bacalaureat". Dacă am detestat vreodată progeniturile, ca şi pe genitori, de altfel, acum e momentul să îmi desfăşor arsenalul. Păi, bine, băi, frecţie lălăită de genitor futac bugetar, cu politeţe scîrboasă că ai interes, ţie chiar nu ţi-e ruşine, da' deloc, aşa, să îţi plasezi produsul fututului în funcţii pentru care sunt complet şi iremediabil asimptoţi? (Las' să se chinuie) Ţie, produsul fututului, nu ţi-e chiar nici un pic ruşine că eşti agramat, că nu îţi dai nici interesul, nici silinţa, că scrii cu picioarele - a se vedea pe net, numele lor e legiune -, dar pretinzi ca nişte oameni cu o spoială de şcoală, cît de cît, să îţi fută ţie o notă că au cotizat mă-ta şi tac-tu? De unde pînă unde vă treziţi că vi se cuvine ceea ce nu aţi făcut niciodată? Oricît de bizar ar părea, eu sînt total, absolutamente de acord cu guvernul Boc. Normal că nu-s de acord să susţin şleahta imbecilă de la putere, însă astea erau măsuri care trebuiau luate imediat după 1989. Şi pe baze clare şi solide. Acum, fără nici cea mai mică urmă de relansare a economiei, e un căcat, care se traduce în mişcarea socială a căcaţilor. Tare v-a mai convenit să fiţi bugetari, tare v-aţi mai înfoiat, genitori şi progenituri deopotrivă. Tare v-a mai plăcut la stat. Cam ce credeaţi? Că democraţia începe dincolo de ograda mea? Imbecili nesimţiţi care vă aruncaţi sacii cu pamperşi plini de căcat, daţi de la stat, în Lunca Oltului. Imbecili care cred că locul lor sub soare e asigurat prin relaţii. Imbecili total, al căror singur gînd pe lumea asta este să se scoată pe ei la suprafaţă, orice ar fi. Muriţi, băi! Lumea asta se face prin efort şi prin indivizi frumoşi şi liberi. Iar libertatea voastră e statul. Cretini, de o mie de mii de ori cretini!

Alea, alea

Noaptea nu dorm, că sunt mult mai preocupată să visez, ziua dorm pe tine, oricine ai fi, că nu mă interesează tîmpeniile funcţionăreşti, gen miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, prefecţi, şefi de partide şi alte labe. Nici măcar nu mai ţin minte exact la cine am văzut scîrboşenia de a-şi lăsa unghia de la degetul mic crescută. Am înţeles din profunzime: înfinge unghia în sare şi piper şi o presară peste homar. Plouă. Plouă aşa de mult şi eu mă topesc de plăcere. Să crape rapiţa cea galbenă pe care am tot văzut-o. Să nu crape, dar să-l scoată cineva din uz şi pe taximetristul care mă duce cu 120 la oră pe drumuri judeţene ca să văd eu că e tare viril. Dude, eşti tîmpit, that's all. Nu te stresa, nu trece, fiecare are rostul lui! Mă priveşte încercînd celebrul contact vizual, în timp ce eu vreau DOAR un taximetrist! Împuşcă-te, dragă Csabi! Asta e, nu mă vei fute, viaţa e nedreaptă.
Ieri am fost în juriu la festivalul pescăresc de la Belin şi am gustat dintr-o mie de ciorbe de peşte. Cea mai tare ciorbă a fost cea din Ungaria. Super gust. Şi mi-am prăjit o mînă şi nasul, că ieri a fost soare, futu-ţi ordinea aia cosmică. Şi mi-a sărit un crap drept în faţă, halind o insectă, dacă mai aveam nevoie. Alea, alea. Uite-aşa fac patruzeci de primăveri.

P.S.
Anul acesta extrem estem. Eu şi mama facem împreună o sută de ani. Rotunzi.

Nimic

Da' chiar nimic. Obosită şi intens scîrbită. Aş fi, doar, în stare să mă uit zi după zi cum se înalţă mandarinul, atît de fragil, atît de timid, atît de în soare. Nu mai e grăsunel, e din ce în ce mai înăltuţ. Pubertatea mandarinului.

Ce bizar e să te joci

Nu-mi aduc aminte de vreo consecinţă directă a faptului că m-am jucat cînd eram copchilaş. Ah, ba da, am persuadat cu foarte mare convingere o fetiţă să recunoască faptul că mi-a furat nişte petece de pânză din care făceam haine pentru păpuşi. Sau ce tîmpenii îmi mai treceau mie prin cap, că eram copchil supradotat - a trecut supradotarea, stau liniştită. Dar acum, cu calculatorul şi cu tot felul de gadget-uri, totul mi se pare de o gravitate gen Poe, ca şi cum nimic nu ar trece în rodeo-ul plictisitoarelor noastre mărginimi, gen viaţă, moarte, iubire, şi alte schizoidii. Nimic nu mai e joacă şi, oh, da, nici măcar "aurea mediocritas" nu mai e privită cu mărinimia Renaşterii. Totul devine interfaţă la faţă - meschin, jenant, de căcat -, iar pe mine mă cam sperie, pe bune, comunismul ăsta global al net-ului. Nu e nici o joacă, toată adunarea lătrătoare - me included - ia în serios ceea ce o joacă, o pasă, un paleativ la o viaţă pe bune, care include eleganţa, mărinimia şi ingeniozitatea jocului. Dude, deci never ever nu sînt eu pe Internet. Fragmente, de cele mai multe ori meschine prin propria mea sărăcie, dar şi prin propriul meu egoism ludic de a păstra pentru mine cît mai mult din ceea ce sînt. Dar cînd mă uit la toate umflăturile eu-lui oricui, la toate reclamele care se fac la diverse - cea mai jenantă ever mi se pare aceea de a-ţi masca o reală neputinţă de a înţelege, prin cantitate, o groază de cărţi, sau diverse -, cînd mă uit la toată zbaterea asta întru individ, mă apucă pandaliile. Sigur că sîntem indivizi, dar, chiar, în majoritatea cazurilor sîntem indivizi proşti. Asta e, natura e selectivă, majoritatea indivizilor SUNT, pe bune, stupizi dar rezistenţi. Deştepţii mor deosebit de repede, pentru că nu se adaptează. Că nu au la ce, iar restul indivizilor sunt atît de retarzi, încît nu numai că nu recunosc frumuseţea şi bucuria jocului, dar mai şi emit chestii sapienţiale despre lucruri. Acuma, eu nu le doresc în mod deosebit să moară în chinuri, dar chiar le doresc să citească cu creionul în mână, de pildă, Hegel, "Despre frumos şi bine", cum făceam eu la 13 ani, că eram supradotată - ce-o mai fi şi aia.

A, da, nu, eu sînt cam de căcat, însă Radu Vancu cu al său, după Goethe, "Sebastian în vis" e realmente genial. Aşa că citiţi. Nu că ar citi cineva, dar zic şi eu..., aşa...

Zgomot

"438, aici turnul de control. Pentru evitarea zgomotului virează la dreapta 45 de grade!"
"Aici zborul 438. Suntem la 12.000 de metri altitudine, nu înţeleg ce zgomot putem face de la înălţimea asta... de ce să schimbăm cursul?"
"438, aici turnul de control. Ştii ce zgomot face un Boeing 747 cînd se ciocneşte de un Airbus A320?"...
Deci rîd de ieri.

Şi un savuros dialog matinal:
Eu: (pozînd în dama cu cameleoni, cu ochii duşi pe geam) Azi se împlinesc şase ani de cînd a murit tata.
Maică-mea: (din reflex) Mulţi înainte...

Noaptea nu-i ca vara

Destule, obositoare, care nu au nimic de-a face cu alţii. Semănam narcise şi m-a muşcat un orbete de mână şi m-a trezit, speriată îngrozitor, mustăţile alea şi botul cu cei doi dinţi lungi şi chiţăitul şi blana albă şi umedă şi, în general, oribilpă creatură. Sigur că imaginaţia te face să caşti ochii în mijlocul tornadei, dar te şi trezeşte moartă de spaimă. Nu ştiu la ce m-am uitat, lately, dar tot felul de anxietăţi, bizare, acumulate, mixate, recurente. Probabil că iei viaţa de la capăt în fiecare zi, dar, ăăă, concediu, please, my fucking omnipotent brain? Drept pentru care am insomnie de trei zile - nu am, de-a binelea, doar că visez foarte urît aşa că adorm în zori, şi dorm exact cît mă lasă vecinii - cum dracu' dorm ăştia ca animalele - şi-s degonflantă -, după ce m-a muşcat orbetele, locuiam, evident, într-un bloc bombardat. Oau, ce mişto e, în somn, senzaţia aia că locuieşti la etajul nouă şi iei în plin o explozie care îi ucide pe cei care locuiesc la etajul trei, blocul se cutremură, dar nu cade? Deci te uiţi fix în ochii rachetei, dar, cumva supravieţuieşti. După care nu mai dormi tot restul zilelor tale. Că nu mai ai de ce. Chiar dacă nu te uiţi - prea insistent - în abis, tot se holbează la tine. O fi şi "ASTA" de vină? Dacă da, s-ar putea să mai vreau.
"Trăieşte nopţi expiatoare, asediat de fantome, urlînd a moarte, ca un animal. E văzut alergînd prin colţurile solitare ale castelului; plînge, cade-n genunchi, jură înaintea lui Dumnezeu că se va pocăi. (...) Sunt imagini ce-l înspăimîntă. Revede pielea de băieţandru, pielea alb-diafană a pergamentelor, în scoarţa pală şi netedă a fagilor înalţi; regăseşte epiderma elefantină a cerşetorilor în scoarţa neagră şi grunjuroasă a stejarilor seculari; apoi, la bifurcaţiile crăcilor se cască orificii, găuri, despicături în jurul cărora coaja se umflă în ovaluri turgescente, fante ce cu pliuri ce simulează găoaze imunde, ori bestiale născători rînjite." Huysmans, La, bas.
Ce bizar, că mă asediază acum, în timp ce în vremurile seninătăţii mele sapienţiale, făceam analogia între "Un veac de singurătate" şi "Toamna patriarhului", ca fiind diferenţa între un exerciţiu de stil şi unul de a spune o poveste, cam aşa cum Huysmans face acelaşi lucru cu "Acolo, jos" şi "În răspăr". Sigur că atunci aveam dreptate, iar acum doar mă sperii. Nu-i aşa că viaţa e minunată?

Concediu şi fetiţă

Am concediu, tralala, şi, brusc, zgomotele lumii s-au diminuat, am început să înot pe sub apa translucidă şi uleioasă a conştiinţei de sine, în lentoarea subacvatică a timpului dilatat. Ei, aşa mai merge. Ca un gest de penitenţă, care ascunde, destul de agresiv, de altfel, o mândrie de sine cam dubioasă, m-am dus la bibliotecă să-mi iau cărţi, first of all, după care să-mi plătesc telefonul. La telefon, fetiţa: nespus de frumuşică, cu nasul pistruiat, cu ochi albaştri, carismatică şi dulce ca în reclamele profunde. I-am zîmbit, însă nu mi-a întors zîmbetul, îmi privea cu o ciudă plină de duşmănie pantofii roşii, cu aceeaşi ciudă şi duşmănie brăţara de la mînă, m-am trezit în faţa unui monstru strîmb, corupt şi care-mi făcea silă. O insectă. Un copil urît, ca Grenouille, şi-am întors privirea, încercând să ignor brutalitatea unei astfel de întîlniri. Acasă, cărţi. La-bas, evident, şi, din nou, Houellebecque. Şi Herta Muller, dar o las pe mîine, azi, doar revelaţia decadentă a sclipirilor incredibil de frumoase a muştelor verzi, de căcat, Calliphoridae. În copilărie, aveam o uliţă care mă fascina, pentru că în pămîntul care părea să fie alma mater - dar nu era - erau turnate trepte de beton, în pantă, iar vara, în momente pe care nu le surprindeam niciodată, deşi băteam uliţa de cîteva ori pe zi, se lăţeau de-o parte şi de alta a treptelor cele mai variate tipuri de căcat, acoperite de muştele verzi, cu aripi metalice, ca de o mantie de smarald. Soarele bătea în aripile zumzăitoare, iar reflexele metalice hipnotizau aerul cu răceala lor fastuoasă. Aşa şi cu La-bas. Houellebecque mai slăbuţ, să vedem Herta Muller.