Degete moi

După ce am fost pe stradă şi mi-am dezgolit pieptul în bătaia puştilor - mă rog, vorba vine, era un frig de crăpau pietrele - dar mă uitam în ochii amorfi ai unui militar pus să păzească Prefectura comunistă - ACEA privire nu o voi uita niciodată -, mă trezesc în postura - după 2000, să nu-l uităm pe Vadim în turul 2!!!! - uluită, stupefiată, spălată complet pe creier, a unuia sărit din timp, prin cine ştie ce malversaţiuni hollywood-iene!
NU îmi vine să cred că trăiesc ce trăiesc, nu e real. Reală această mască pe care, acum, cu greu, Băsescu mai reuşeşte să o ascundă, de dictatură în toată regula. Ce urmează, regimul militar?
Oricum, teama simptomatică de schimbare a românilor, se întoarce împotriva lor cu vîrf şi îndesat. Un popor nici măcar medieval, un popor tribal. Şi am zis toţi anii ăştia că e greu, că sînt puţini ca mine care citesc, care scriu, care sînt oameni. Că democraţia se învaţă, că toate celelalte. Greşeală.
Băsescu vrea să rămînă la putere, aşa cum a făcut-o şi PSD, iar restul sînt detalii.
Pe de altă parte, a profitat la maximum de criza politică pentru a pune punct în ajunul alegerilor mişcărilor sindicale. Mi-a deschis ochii o prietenă. Sindicatele nu au cu cine să negocieze ceva, orice. Oricum, eu aş face grevă de grevă.
E inadmisbil să menţină bocaniada pînă la alegeri. Singura mea speranţă, că altfel nu am ce zice, sau face, este ca toate astea să însemne schimbarea pe bune, să vadă toată lumea ce înseamnă un Guvern la mîna unui dictator.
România e în cădere liberă. Mă bucuram şi aveam eu voluptăţi ale dezastrului, dar parcă era mai mic.