Antichrist

Muţumesc, Stre, dar chiar n-am avut răbdare să îl văd cap-coadă. Imagini perfecte, dar cred că e vina operatorului, în rest, aşe teribilă canapea a lui Freud, amestecată cu Jung. Aşa îmi imaginam eu că o să fac un film pe la 12 ani. Îmi aduce aminte de "Veronica se hotărăşte să moară". Ptiu. Thanks, but no, thanks.
În complet şi total dezacord cu Puck îmi plac foarte tare imaginile cu trupurile goale, numai fibră, nici măcar muşchi, metafizică de fibre. Dar, repet, nu ştiu cît e meritul regizorului.

Şi pentru că e 22 deşi aş fi preferat să tac mîlc, telegrafic:
Am ieşit pe 20 în stradă, strigând "Veniţi cu noi!". Maică-mea, coafeză fiind, a ieşit în uşa coaforului să caşte gura şi s-a trezit zbierând "Bianca, treci acasă!"
Pe 21-22-23-24 am dus mîncare militarilor care au ocupat Poşta şi stăteau bieţii bîrzoi de pază. Am rămas fără oale.
Pe 25 am mîncat sarmale şi am făcut de pază la fabrică, la dispensar. Doctorul a făcut o pasiune pentru mine. Mie mi se părea un dobitoc.
Pe 26 am plecat în Bucureşti, că nu se mai putea. Doi prieteni au venit cu mine. Am bocit cu spasme la gândul celor care au murit pe la senat şi pe la universitate. Doi tipi m-au întrebat de ce plîng.
Pe 27 ne-am întors acasă toţi trei. În Gara de Nord paznicii mi-au aruncat pe jos, cu nespusă ură, cuţitul cu care vroiam să desfacem o conservă. Am pierdut şi cuţitul copilăriei mele. Am mâncat trei kilograme de lămîi. Din tren se auzeau, încă, mitralierele. Îmi transpira nasul de la lămîi.
Pe 28 începeau să se dezgolească gropile comune în care au fost aruncaţi cei ucişi la Timişoara, pe un ecran de teveu alb-negru. Insuportabilă senazţie de vid şi de non-sens. Am plîns.
30 ianuarie: Iliescu îşi ţine discursul. Lumea îl huiduie: "Nu mai da din mînă, nu mai da din mînă!"
De-abia după discursul Iliescului am intrat într-o stază care ţine pînă azi.
Asta e.