Faze, fără muzici

Măi, ce dor mi-e de blogul Teroristei. Am stat şi-am recitit cîteva postări, ca să-mi calmez neşte nervi teribil de subiectivi şi văd că acolo i-am cunoscut - virtual, şi nu biblic, slavă Domnului - pe cîţiva dintre bloggerii pe care îi citesc şi astăzi cu simpatie şi într-o stare de spirit mai apropiată de adolescenţă, decît de plictisitoarea mea condiţie de matură, în care mă sună băncile că am datorii. "Bine", le zic eu, "arestaţi-mă, că n-am de unde să vă plătesc" după care urmează o linişte de circa 15 secunde - nu exagerez - după care un sîsîit uşor, ca un vînt al înserării trecînd peste o boare de frunze "Păăăăăiiiii, ştiiiiţţţiiii, nooooiii nu ne-am gîndit la puşcăăăriiieeee" şi se pierd în mulţumiri că le-am răspuns la telefon. Băi, pulă, am fost şi-am anunţat ce şi cum, dacă nu-mi reeşalonezi datoria, n-ai decît să-mi iei praful de pe tobă! "Păăăăăiiiii, şşştiiiiiiţiiiii, nooooiiii, n-aaaammmm vruuuuutttt", ba aţi vrut, futu-vă-n cur, că tare v-a mai convenit să îmi puneţi o dobîndă de 17% pentru un rahat de 3000 de lei, singurul, pe care l-am luat vreodată-n viaţa mea de la bănci, acu' un an jumate. Bine m-a mai învăţat un evreu cumsecade, sfătuit, la rîndul lui de bunică-sa: "La bănci să nu faci niciodată datorii mici. Cu cît mai mare datoria, cu atît te respectă mai mult". Acu', poftim respect. Daaaa şi citesc Kipling, "Domnia-sa, preacinstitul elefant" în tandem cu Saramago şi Suskind. Niciodată nu mă satur de cărţile astea, ca şi de multe alteleeeee... Băncilor!