O sută de ani

Astăzi m-am dus în ţigănime să văd un babon simpatic de o sută de ani. Arăta exact ca o femeie cu mustaţă de o sută de ani. De fapt, ca un copil care a fost odată femeie, cu mustaţă, de o sută de ani. Şi teribil mi-a adus aminte de Cartea Nunţii, a Călinescului cel controversat. Babon vroia să mănînce. Ori ţigănuşii ei o înfometează, ori este clar că e ultimul instinct care răzbate peste toate cele. Crăpelniţă, nenică! Ce te poate face să vrei să mănînci cînd ai o sută de ani? Mie mi se pare - cel puţin - bizar că trebuie să mănînc acum. Mănînc din plictiseală, angoasă, dimineaţa, cam după 11, un sandvici, că e glicemia la mijloc. Mănînc cu un prieten costiţe de miel la grătar, sau o tocăniţă de mistreţ, sau rechinaşi, pentru că nu ne permitem prea des şi sînt delicatese. Dar să vreau să mănînc la o sută de ani? Mai degrabă m-aş sinucide cu maximă credinţă. Am trăit prea mult.