Biografice, pe sărite

Postarea Tlonului a pus la lucru demonul contrazicerii, care demon mi-e atît de apropiat şi de drag încît aş putea jura că eu sînt ăla, dacă nu mi-ar fi mai dragă dreptatea :-))
Nu cred că legea incită la violenţă ci, asemenea lui Eco, cred că dintr-un set de reguli poţi vedea ceea ce fac oamenii în mod normal. Interdicţia apare în momentul în care abaterea devine regulă. Cînd regula zice: "Să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine" e clar că băieţii şi fetele adorau diverse multe altele. Ca să nu mai vorbim de rîvnitul la alte femei :-)) sau de furat.
Altceva: violenţa şi furia chiar dispar în propriul lor paroxism. Dominarea, în schimb, care vine odată cu instinctul puterii, mă depăşeşte complet. Ce anume domini, asupra a ce ai putere?
Într-un interval foarte scurt - extrem de scurt- dominatorul şi dominaţii lui sînt morţi. Zero, nada, niente. Pămîntul se va prăji şi, eventual, va lua foc pentru că soarele nostru se va transforma în supernovă. Sigur, vorbim de mii de ani, dar nu pot să nu mă întreb, în acest interval de cîteva zeci, pe care îl trăiesc aici şi acum, de ce aş dori să domin? Ce să ce? E clar că nu voi reuşi să pricep, în continuare. Mori? Be my friend forever, I'm dying too.

Mi-am adus aminte...

... că lumea e greşită din proiect, aşa că... (nu, dacă vă gîndiţi să mă întrebaţi pe mine, nu, moartea celorlalţi nu ar trebui să fie obligatorie, cu a mea, negociem).
Dar fiindcă Monique nu-mi împărtăşeşte gusturile, mi-am pus eu cuminţică Lou Reed şi am dat peste "chestii de-ale băieţilor" absolut savuroase. Deci you must see that: http://www.youtube.com/watch?v=FANQBrCg8vw&NR=1
De reţinut replica foarte scurtă: "I stole you from Africa? Can I give you back?"

P.S. Şi ar trebui să vedeţi "Dead man" rapid.

Ploi anunţate

Ştie cineva cum poate fi ucis un cactus? Cu o mitralieră, un Kalaşnikov, ceva? Bestia de Ţeposu Castravete m-a înţepat din nou, dar nu pot să nu rîd cum zbieram, dar tot nu mă înduram să-i dau drumul pe jos. Cineva mi-a spus că ar trebui să mă apuc de Zen. Nu, deci, nu, mulţumesc.

În seara de duminică ploioasă - Doamne, ce binecuvîntare sunetul ploii - gîndul la prieteni mici, din ţepi de megabiţi. Şi iată la ce m-am gîndit pentru Rodicutzag şi Dragoş, care mă iartă de fiecare datăăăăăă. Aha, şi Bursucul timid se înscrie în programa şcolară. Iaca aşa am ales pentru voi:

"Oare porniseră la drum în acelaşi scop ca şi luminiţa rătăcitoare?
Din pricina vîntului care vîjîia printre crengi, nu se putea auzi din depărtare ce vorbeau. Cum însă se respectau unii pe alţii, în calitatea lor de soli, aveau s-o recunoască şi pe ea ca atare. Şi, în definitiv, tot trebuia să întrebe pe cineva care e drumul. Iar o altă ocazie, mai favorabilă, n-avea cum să se ivească acum, în toiul nopţii şi în inima pădurii. Prin urmare, îşi luă inima în dinţi, ieşi din ascunziş, flutură steguleţul alb şi, tremurînd, rămase locului în aer."

"Bastian privi în urma lor cum ieşeau pe poartă, înapoi în Fantazia. Amîndoi se mai întoarseră o dată şi-i făcură semn cu mîna. Pe urmă capul de şarpe negru coborî pînă ce se află din nou pe pămînt. Bastian nu-i mai putea vedea pe Atreiu şi pe Fuhur.
Acum era singur.
Se întoarse spre celălalt cap de şarpe, cel alb, şi văzu că în acelaşi timp acesta se ridicase şi că trupurile şerpilor se arcuiseră formînd o poartă la fel ca şi mai înainte, pe partea cealaltă."

"Povestea fără sfîrşit" a lui Michael Ende pe care o am eu e incredibil de specială.
Bon, şi dacă mă mai întreabă telefonul dacă nu vreau să cîştig bilete la concertul Madonnei - ia, hai, pa. ce mi-e dolănescu, ce mi-e michael jackson, ce mi-e madonna, ce mi-e irina loghin...- îl agăţ de cactus, să trăiască fericiţi pînă la adînci bătrineţi.

Leook

De vreme ce mi-am recăpătat nu ştiu ce, eu zic aşa, cu cuvintele lui, deşi m-ar putea urî, din nou - e posibil să urăşti de două ori? - uatever.

"1. Figuri impuse. Von Gloeden şi Holland Day
Evident, nu a fost întotdeauna aşa.
Istoria nudului masculin cunoaşte perioadele sale de camuflaj, de samizdat, de scandal. Primele lui incidenţe fotografice făceau apel la umbrela picturii: Eugene Dureux, A.Calavas, Eadweard Muybridge sau Thomas Eakins erau prinse, asemeni unor gâze exotice, în insectarul "studiului". Alibiul tuturor acestor nuduri era "artistic": fotografiile aparţineau unor pictori care nu-şi permiteau "modele vii"! De aici, pozele - imperative - care transformau trupul bărbătesc într-un fel de dicţiontar explicativ al diferitelor mişcări (impuse), în general contorsionat-belicoase" (Revista ARTelier, winter, 1999/2000)

Nu mai vorbim de Thomas Mann

Eu cred, binişor, aşa, ca să nu mă zdruncin din temelii, din nou, că ar trebui să mai citim, să mai băgăm ochiul în albume şi în reviste.

Surpriză!!!!: Lumea începe şi se termină cu mine.

P.S. Castratele noastre vintage se referea la această scriere care, by the way, îmi place de mor şi chiar vreau să o duc mai departe. Dacă unii mă creditează cu sublimul argument al prostiei, nu-i vina mea, nu poţi vedea ceva despre care nu ai habar. Şi chiar nu pricep de ce n-aş fi şi eu o castrată vintage..., hmmmm

Ştiu că o să-mi iau măsura inconstanţei mele, fuck. Dar Alex Leo Şerban trebuie citit şi gata. Altfel, taci dracu'!

Şi dacă prind vreun Anonim pe-aici şi bănuiesc că e Leo, deci nu pot descrie cîte clitorisuri îl aşteaptă.... Chiar am scris pentru că îl ştiu demult şi e aşa cum e...

Habar n-am

În primul rînd scuze din alea cu albit la faţă şi retras în adîncul pămîntului de ruşine lui Dragoş, Strelnikovului şi Rodicutei care au scris despre dispariţia acestui blog. Da, eu l-am şters!!!
Azi am bătut user-ul şi parola şi... n-am nici o explicaţie. E intact cu totul, arhiva, comentarii, absolut tot!

Oricum, dacă aşa s-a dovedit, îl las aşa. O fi vreun semn. Dar, again, nu înţeleg nimic...

...iarăşi, între timp...

...bambusul a mai făcut doi lăstari, a ajuns la patru, deci înmulţire isterică, pe principiul "pre mulţi am să popesc eu." Să-mi trăiască, că e supercalifragilistic. Aurel Mandarinescu face flori şi mă traversează în ritm de şocuri electrice anticiparea nostalgiei mirosului florilor de mandarin. Nopţile sînt deja mai reci pe-acilea, sper să nu inhibe catedrala exotică şi nespus de blîndă şi persuasivă, prinţese cu lăboanţe lăbărţate de frunze şi paşi obscuri, de covrigărie teutonă.
Pentru că mi s-a dus buhul că mă iubesc plantele mi s-au replantat în geam un cactus şi violete africane: "Las' să stea la tine, că uite ce bine le merge!" Nda, e drept, că era mic cît degetul meu mic - care e foarte mic! - cactusul cînd a intrat la noi în alcov. Pe cactus îl cheamă Ţeposu Castravete că prea s-a îngrăşat de cînd a venit şi, numai bine, las' să stea la mine, şi a căzut din vas direct în palme şi m-a proiectat rapid în Arizona, Sahara şi Africa. Deci nu vă doresc să vă înţepe vreun cactus. Doare foarte tare, deşi scurt şi cînd am smuls un ţep mi-a dat şi sîngele. Asta e, horticultura bate agricultura. Un cartof nu puteam să cresc şi eu.
Ce-i drept, în afară de dorinţa aprigă de a fi o şosea în lumină, mi-am mai dorit să fiu plantă. Nostalgii bovarice...
Dacă sînt în toane bune vă povestesc şi cum a zburat mandarinul pe geam vara trecută.

Plagiaţiuni pe o temă dată

A.S.(adică ante scriptum) Ieri am făcut muncă de voluntariat, activitate în urma căreia, deşi cred că am muncit cel mai puţin la smuls buruieni şi măturat alei, m-am ales aşa: un genunchi belit, o gleznă cu dureri bizare, febră musculară astăzi all over, inclusiv la păr, şi un deget de la mîna dreaptă răzuit ca un morcov. De unde se vede că orice faptă bună nu rămîne nepedepsită. Oricum, bravi copilaşii care au muncit cu o conştiinciozitate uimitoare. Emil era mai ud la blugi şi la tricou decît în "Lacustră" şi m-a uimit îndeosebi tăcerea religioasă a celor doi din barcă, încercînd să grebleze lacul. Suprarealist.

Booon şi pentru că ar fi trebuit să mă autoplagiez la un moment dat anunţ pe această cale că lucrarea Platon-via In nomine de la rosa - via Sf. Bernard, benedictinul mieu-via eu proclamînd suveran că Platon identifică arta ca fiind imitaţie de gradul III pentru că se temea că poezia lasă filosofia fără obiect - ah, ce deşteaptă eram, în pana mea, la 23 de ani! - s-a pierdut în adîncurile celor aproximativ trei miliarde de gazde schimbate în 16 ani de Bucureşti, că eu n-o mai am. Am rămas doar cu conspectele. Aşa că, da, "În numele trandafirului" a lui Umberto Eco, există citate întregi din diverse texte. Contextualizarea, însă, nu lasă loc nici unei confuzii şi, în fond, dacă nu le recunoşti, nu e vina lui Eco că eşti cam incult. Am zis. Am descoperit, însă, plagiaţiunea plagiaţiunilor, şi anume aceea a epigonilor, care parazitează stilul. Cum răsfoiam oleacă de Baltrusaitis, cum Baltrusaitis, oleacă de Cărtărescu, iată peste ce bijuterie am dat.

"Eu, ce-n ceas tîrziu de noapte ascult chefuri în cămin
Ce-mi fac nervurile fragezi zdrenţe albe ce s-anin
Precum fulgere zimţate forţe noi în mine cresc,
Căci citite-am, Auctore, ore-n şir făr' s-obosesc
Şi-un licorn cu buze vineţi, văd acum, din mine iese
Să împungă căminiştii-n nesimţitele lor fese
Cu un corn mai alb ca spaima, mai puternic ca Logosul
Căci acolo e mai fraged ca oriunde alt tot osul.
(...)Flori învoalte îşi ardică din tulpine capuri sparte
De un freamăt, de-o mînie, de călcîie de bacante
Cum perfumuri aromate din petale de nescris,
De n-ar fi un Auctore să le treacă în zapis
Flori ce scîrmă prin gunoaie refulatele lor patemi,
Ce, dac-oi avea ursită, le-oi descrie într-o carte-mi
Mult îs mic şi în cămin, studinte la Belle arte
Şi ca-n Levant lenevind n-am prea pus mîna pe carte
Nu-s şi nu-i de mine cartea, mă îneacă de plictis
Am văzut că ţie-ţi place, ca mie, Baltrusaitis.
(...)
Asta-i tot, aista-i capul şi nu ştiu cum să pot zice
că sînt frînt de oboseală. Au revoir şi fii ferice."

Repet, al naibii de deşteaptă eram la 23 de ani. Chestiuţa de mai sus se întinde pe vreo 3 pagini, ar fi fost huge de transcris, în orice caz, sub data care să-mi aducă aminte cînd am comis poezeaua-beizadeaua stă scris cu rîsete mici de aghiuţă ratat: "Ce dracu' mai e şi tîmpenia asta?"

Întrebare întrebătoare

Cine-i, dom'le, Cibele? Am văzut că are un pomelnic de bloguri pe care le urmăreşte, cică, treabă, fizic, imposibilă. Măi, Cibele, măi, Cibele...

Late edit:
Uitasem o datorie de onoare, dacă tot am priceput cum devine, relativ, cu blogul: să o pun pe Luciat în blogroll. Am corectat.

Între timp...

...bambusul îşi creşte cei doi pui, sînt absolut incredibili în miez de vară, cît de primăvară verde pot fi, deci nu vă pot povesti în ce fel frumuseţea aia ascunsă - că n-are voie la soare direct, că o apucă damblalele pe mamă - bambusul-mamă are un metru şi l-am primit prima dată cînd mi-a dat sîngele pe nas şi am aflat că-s incurabilă -şi moare şi murim toţi şi eu sînt urs koala şi vreau să-i halesc neapărat de drag şi-i cercetez şi-i descînt de o mie de ori pe zi- şi mandarinul s-a vindecat. L-am dat de suflet, ca să-i fie mai bine, şi s-a ofilit tot. L-am luat înapoi şi i-am cîntat şi lui şi l-am iubit din suflet şi l-am udat şi l-am gîdilat. Nu credeam că ajunge, sinceră să fiu. Dar deja are frunzuliţe mici la fiecare uscătură şi se răsfaţă şi e foarte vindicativ în soare. L-am scos pe geam cînd plouă şi l-am lăsat în soarele pe care eu nu-l suport şi mi-a fost profund recunoscător. Ce înseamnă un pic de intuiţie şi, poate, oleacă de iubire. Unuia umbră, altuia soare. Ce? Învăţ şi eu iubirea, deşi plantele în ghiveci mi se par peşti în acvariu, păsări în colivie, sau animale în casă. Dar, sub mîna mea sper că dragii mei vor vrea să trăiască. Of, of... viaţa mea...