Clinica de sinucis

Citisem anul trecut pe hotnews - nu mai găsesc link-ul - despre o clinică din Olanda care oferea "eutanasie asistată", foarte poetic, mai ceva ca retragerea pe insula lui Euthanasius, unde umblă omenirea adamică la peleul gol, unde nu se există bătrîneţe şi nici întristare şi la loc cu verdeaţă.
Bine, clinica oferă servicii de eutanasie bolnavilor terminali, care se chinuie şi pe care morfina deja nu-i mai ajută. În primul rînd, cum îţi faci rezervare? "Alo, bună ziua, vreau să mă sinucid une peu, ce preţuri aveţi? Cam scump. Dar dacă aleg să mă sinucid într-o cameră cu două paturi, nu ies mai ieftin? Sau, şi mai bine, la comun! Ştiţi, aş vrea să moară alţii înaintea mea, ca să mă bucur că eu mai trăiesc fro cinci minute... Da' îmi puneţi la dispoziţie şi nişte căşti aşa, n-aş vrea să aud, din întîmplare, vreun geamăt de durere, ultima suflare, chestii şi să mă deprim..."
Sau, dacă bolnavul e deja cu un picior pe lumea ailaltă, sună rudele: "Bună ziua, soacră-mea s-a hotărît să mă tragă în groapă după ea, de doi ani mă chinuie cu cancerul ei, nu puteţi să o sinucideţi? Ea nu suferă, eu da!"
Nu înţeleg de ce nu oferă servicii la domiciliu, aşa prea seamănă cu fabrica din "Brave New World". Şi apoi, cine garantează pentru probitatea morală a celor care se oferă să te sinucidă? Dacă mă sinucide în chinuri, mă torturează înainte vreun dezaxat de-ăsta?
Olandezii ăştia au o chestie la mansardă, fără discuţie. Şi-apoi, dacă stau toată ziua cu joint-ul în nas, la ce le mai trebuie şi clinici? Pentru ce să îmi oferi privelişti dumnezeeşti, apusuri mirobolante, muzică şi, eventual, nişte filmuleţe cu sex? Să mă răzgîndesc şi să crăp mai repede de ciudă? Să-i trimită pe toţi pe plaiuri mioritice, aleg ăia să moară fără nici cea mai mică părere de rău...

Zăcere cumplită

Gabic mi-a dat nişte vin şi am beut şi am rămas blocată pe Discovery, cu maşinăriile desprinse din Goya: tancurile folosite în iad. Apar tot felul de experţi cu cefe groase sau slabe, cu dinţi mai mult sau mai puţin corecţi, cu părul negru sau roşcat şi explică de ce tancul "Centurion" obţine o notă foarte bună. E unul, William Watner, desprins fix din "Ferma Animalelor", din rolul porcului dictator.
Aha, au trecut la tancul "Tiger". Vorbesc de "fear factor", care e devastator. Apropos, dacă nu mi-e frică, ci îmi vine să vomit de scîrbă, se pune la "fear factor"? Vorbesc încontinuu despre "inamici", în cazul ăsta irakienii. În al doilea război mondial, nemţii. Pot să ridic mîna timid să zic că eu n-am "inamici"? Pot avea oameni cu care mă bat în vorbe all my life, dar de omorît nu i-aş omorî.
Staţi aşa, M1 Abrams e al doilea pe listă, sigur, pe primul loc e unul rusesc, pauză publicitară.
Nu îmi pot imagina în secolul XXI "inamici". Ce voce are comentatorul, ca şi cum ar acorda Pullitzer, evident, tancul T-34 cîştigă concursul, aparţine ruşilor. Uraaaa! De asta erau ăştia aşa obsedaţi de ceasuri... Ce porcărie imundă.
Eu aş închide un irakian, un neamţ, un rus şi un american într-o cameră în care putrezeşte o femeie, moartă de moarte naturală, împreună cu copilul ei, băiat, mort şi el. Băiatul îi are ca tată pe toţi patru, că, deh, pater semper incertus. Sau, şi mai bine, cu vreo trei cadavre care se descompun la focul încet al viermilor cuminţi. Incredibil. Cînd înveţi la şcoală că amoeba se înmulţeşte prin diviziune şi că unui om îi ia nouă luni, iar unui elefant douăzecişiuna de luni să vină pe lume. Cîtă muncă inutilă ca să vină ăştia cu tancurile lor.
Eu, una, refuz să fac parte din lumea asta. Pur şi simplu îi întorc spatele. Ia să mă mai pupe şi-n cur.

Gerontofilie

Îmi plac babele şi moşnegii. Îmi plac nespus de mult. Nu poţi vedea absolut nimic pe corpul unui tînăr, în afară de coşuri.
Puberii sînt interesanţi, pentru că li se schimbă diverse. La fel şi bătrînii e o geografie interminabilă, văzută din avion. Un milion de munţi şi rîuri şi văi şi cotloane. Pentateuh.
Babele sînt colosale, mult mai mult decît moşnegii. Babele capătă o graţie ubicuuă, un soi de tandreţe transcendentă. Dacă au 80 de ani şi un suflet fără de prihană, chestia asta le insoţeşte fără emfază, dar şi fără îndurare, pînă mor. Moşnegii se lasă greu, au tot timpul senzaţia că lumea le aparţine. Se cacă pe ei şi pretind atenţii de la femei. Dar şi cînd dai peste unul care, just like that, trăieşte că aşa l-a lăsat Dumnezeu pe lumea asta. Ca dintr-un ou.
Babele sînt infinit mai transpuse, trăiesc miracolul fără vină şi fără tăgadă.
Oamenii bătrîni îşi scriu pe piele. Oamenii bătrîni sînt invidioşi şi trişti, doar că nu sînt. Deloc.
Îmi plac babele şi moşnegii. Geografia lor bizară nu seamănă cu mine, dar sper că va semăna, într-un trecut nu foarte îndepărtat.
Îmi place teribil să îmbătrînesc şi să mor. M-aş şi fute, dacă mă gîndesc mai bine...

Houellebecq-ul meu astăzi şi mîine...

Am citit diverse scrise despre acest scriitor, pe care l-am citit cu vreo cîţiva ani buni înainte să devină trend cretin- dacă e la modă să citeşti, îi bag în pizda mamelor lor pe toţi cei care fac aşa ceva - şi, pentru că demonstrează că prietenia poate dura ani de zile, chiar dacă intervin meschine probleme, ieri mi-a fost înapoiată "Particulele elementare", carte pe care şi eu trebuie să o înapoiez, în acelaşi ciclu.
Am stat şi am recitit cea mai crîncenă pledoarie misandră scrisă de vreun bărbat. Houellebecq este, cred, cea mai neîndurătoare şi deformată oglindă a bărbaţilor, noi, femeile, îi mai iubim cît de cît, măcar pentru că sînt ei înşişi.
Stilul e îngrozitor, cumplit de sec şi de cinic, sentimentele îşi croiesc un canal de scurgere tenace şi fără drept de apel către o chimie extrem de precisă şi detaliată a putridului, nici o iluzie, nici o lacrimă în plus sau în minus. De cînd am citit-o prima dată am fost stupefiată de lipsa totală de artificii a băiatului ăstuia. Şi rănită, evident. Chiar aşa? Nimic altceva decît o carne care se sublimează în rafturi, asemenea cărnii de vită pe care o luăm de la supermarche??? Nimic? Între refuzul sexualităţii şi exacerbarea ei rămîne o industrie a sinuciderii?
Cel mai curios este că a început să îmi placă, în timp, din ce în ce mai mult.
Eu - care cred că-s un om exagerat, imediat o dau în drame - am căzut în capcana pe care chiar mie îmi place, cel mai mult, să o întind: sex tumefiat, pule, pizde, nu contează, sîntem prizonierii corporalităţii şi chimiei.
De fapt, m-a atras stilul şcolăresc, toate explicaţiile pentru insectele "cu nume de starlete italiene", care ne devorează, umanitatea dirijată, condusă de o ştiinţă care îţi explică sentimentele, dar e tot atît abstractă ca şi umanitatea în sine.
Rămîne o nostalgie a unui om, unul singur, împăcat cu sine. Numai că nu s-a născut, încă.
Foarte faină cartea asta.

Păcatul primordial sau conştiinciozitate???

Am citit cu ceva vreme în urmă - două luni, trei, zece???, pentru că, aparent, eu uit foarte repede - un text de care încă mă minunez şi care poate fi găsit aici http://www.caligraf.net/?p=259 şi, ce să vezi? Azi-noapte pictam conştiincioasă trei solzi verzi şi încă doi galbeni pe coada şarpelui biblic, care a şi provocat o cădere pe care nu am habar cum să o iau, încă. Eram acel zugrav, făcîndu-şi treaba, fără nici un fel de dileme morale, iar şarpele arăta întrebător ca o divă din Playboy, adică: "Hai, măi, surprinde-mi farmecul meu de creatură mitică." Îmbrăcată într-un şorţ pătat tot de culori, tunsă scurt - nu m-am mai tuns aşa de scurt din facultate, cînd m-am ras în cap - eram extrem de atentă să nu-i stric perfecţiunea de diamant a solzilor în mişcare. Nu era un şarpe rău. Deloc. Era un şarpe pictat de mine şi parcă îmi făcea cu ochiul că am colaborat ok la şedinţa foto. (Sper să nu mă sufoc de rîs!!!!) Şi apoi a încremenit blajin şi extraordinar de frumos pe peretele unei biserici unde, obvious, l-am pictat. Mi-am şters pensulele de şorţ, foarte mulţumită, şi cred că am adormit şi eu, în sfîrşit.

P.S. Dar tot cel mai mult îmi place că a pus un petic la fundul corăbiei lui Noe. Ce ne făceam fără noi înşine, multiplicaţi?

între timp...

...bambusul meu are doi copii, deci mor de emoţie. Dar mandarinul e trist, nu vrea să înflorească şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce rău îl macină...of...

Vallejo...

...pentru că aşa începe totul, cu o temă cu protozoare, cu animale primordiale şi o mie de cărţi ca nişte pisici pipăind amieze cu prea multe perne prăfuite de soare. Vallejo a început - şi el! - tot de sîmbăta trecută, cînd am stat şi am citit incredibil de mult, ca în vremurile bune, multe, foarte multe poezii. O răsfoire mai rapidă sau mai înceată - pauze de recitat, cu voce tare, rîsete în sinea mea de amiază - dar, multe. Şi, vai, nici pe departe toate. Dar Vallejo nu era de găsit, aşa că astăzi, după o săptămînă de maximă tensiune în subterană, am invocat: "Arată-te!" Şi s-a arătat. Aşa că, un pic, Vallejo:

"O să vorbesc despre speranţă"

Eu nu sufăr această durere ca fiind Cesar Vallejo. Eu nu mă dor acum ca artist, ca om, nici măcar ca fiinţă vie. Eu nu sufăr acestă durere ca mahomedan, catolic sau ateu. Azi sufăr numai. De nu m-aş numi Cesar Vallejo aceeaşi durere aş suferi-o. De n-aş fi om sau măcar fiinţă vie, tot aş suferi-o. De n-aş fi nici catolic, nici ateu, nici mahomedan şi tot aş suferi-o. Azi sufăr mai din adînc. Azi sufăr numai. Mă dor acum fără explicaţii. Durerea mea atîta-i de adîncă, încît motiv n-a mai avut, dar nici fără motiv nu este. Care să-i fie cauza? Unde găseşti acel ceva atît de important încît motiv să nu-i mai fie? Nimic nu-i este cauză; nimic nu s-a putut lipsi să-i fie cauză. La ce bun s-o fi născut durerea asta din ea însăşi?
Durerea îmi vine de la vîntul dinspre nord şi de la vîntul dinspre sud, aidoma acelor ouă neutre, făcute de unele păsări ciudate cu vîntul. Dacă mi-ar fi murit iubita, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă mi s-ar fi tăiat gîtul din rădăcină durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Dacă, în sfîrşit, viaţa mi s-ar fi scurs altcumva, durerea mi-ar fi fost aceeaşi. Azi sufăr mai din înalt. Azi sufăr numai.

Privesc la durerea flămîndului şi văd că foamea îi este aşa departe de suferinţa mea încît, chiar dacă aş rămîne nemîncat pînă în clipa morţii, şi tot mi-ar ţîşni din groapă un smoc, măcar, de iarbă. Acelaşi lucru despre îndrăgostit. Ce sînge zămislit îi curge lui prin vene, faţă de al meu, nici izvorît, nici mistuit!

Pînă acum credeam că toate lucrurile din univers ar fi, inevitabil, părinţi sau fii. Dar iată că durerea mea de azi nu-i nici părinte, nici copil. Căci ea pentru a se înnopta nu-i înzestrată cu destul spate şi pentru a se lumina de ziuă îi prisoseşte pieptul; iar, dacă ar fi aşezată într-o cameră întunecoasă, n-ar împrăştia lumină, şi, dacă ar fi aşezată într-o cameră însorită, n-ar lăsa umbră. Azi sufăr, fie ce-o fi. Azi sufăr, numai."

Cu ce seamănă? Rilke sau Withman? (Traducerea e oribilă, ştiu. M-am trezit că pun eu nişte virgule... Şi nici pe alea pe toate... Mi-am promis că voi uita tot!) Încă puţin...

"Iată că astăzi salut..."

Iată că astăzi salut, îmi pun gulerul şi trăiesc
superficial în paşi, insondabil în călcătură.
Aşa mă institui ca om, mai bine zis aşa mă şi destitui,
şi din fiece oră a mea înmugureşte o distanţă. (...)"

De fiecare dată cînd DESCOPĂR - asta înseamnă că o lectură nu mă trimite la alta, ca într-un telefon fără fir - în capul meu îndrăgostit răsună gongul ăla al clopotului din "Andrei Rubliov" - foarte livresc, ştiu, dar aşa e - clopotul care bate în aerul iernii şi al pasiunii dimprejur. Un fluture de piatră. Aşa s-a întîmplat şi cu "Abbadon, exterminatorul", cu "Memorialul de la Mafra", cu "Parfumul"... Nimic nu m-a trimis la ele, dar le-am găsit.

Încă mă bîntuie protozoarele...

Da, încă nu mi-a ieşit din cap tema Pobby-ului şi vroiam să mai bag ceva Gellu Naum, cu alge şi ce să vezi? O băgat el Gellu Naum, fără alge, dar cu somn şi uşi care pleacă lăsînd un gol. Foarte frumos, de altfel, dar m-a depăşit la mustaţă, ca să zic aşa.
Oricum, în sîmbăta cu protozoarele discuţie cu drăguţa mea pe mess, telegrafic: Trimite urgent poezie cu Scoica şi soarele, Doinaş. Stop. Eu nu ştiu ce mi-am făcut cartea. Stop. N-o mai am. Stop. Ea: Numai culţii au. Stop. Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea. Stop. Eu: Prin inimă neagră de codru trecea. Stop. Nu. Stop. Pe-asta o ştiu pe dinafară. Stop. Inculta de mine.Stop. Vache, trimite Scoica şi soarele. Stop. Ea: Ieri i-am citit cuiva care e la Paris şi îi e dor de Caragiale. Stop. Căldură mare. Stop. Am citit frumos, cu intonaţie. Stop. Ne-am kkt pe noi de rîs. Stop. (A urmat o discuţie foarte savuroasă în care ne-am porcăit şi tras oleacă de cap, dacă e mai mare Caragiale sau Eminescu, femei în toată firea...tz, tz, tz şi, după o pauză. Altă paranteză: AM PRIETENI EXTRAORDINARI!). Ea: Uite. Stop. Şi mulţumesc. Stop.
Şi aşa mi-a transcris poezia cu mînuţa ei de dimensiunea unui copil de 8 ani şi urmaşă a unor killeri vestiţi, pe care o reproduc cu mare respect şi iubire din copy-paste, mai jos. Bineînţeles că titlul era insvers.

Soarele şi scoica
de Ştefan Augustin Doinaş

În tinerele vremuri fără nume,
cînd astrele nu se sfiau de loc
să-şi scapere orbitele prin lume
ca păsări azurii cu plisc de foc, -
un soare nou, teşită zburătoare,
ce ţipă-n nori, hulită de furtuni,
găsi un golf cu apă ca o boare,
încins cu brîuri de luceferi bruni,
în care – stăpînind peste mărgeane
şi peste alge verzi cu subţiori,
aduse-ntîmplător din alte-oceane
de sepii sau de peşti scînteietori-
o scoică princiară, virtuoasă,
în smalţ de alabastru şi sidef
de mii de ani îşi cultiva în casă
penumbra, ca o pînză de gherghef.
Cum soarele grăbea pe mai departe,
o rază crudă, licărind abia,
pătrunse prin mătăsuri şi brocarte
ţinînd o clipă suliţa pe ea.
Dar scoica, ameţită şi confuză,
voind să-şi ocrotească boiul fin
şi perla în văpaie ce, lehuză,
îi dă fiori în pîntecul virgin,-
fugi-n adînc, sărind din treaptă-n treaptă
la valul cu frunzişuri şi luciri,
cu care apa simplă, înţeleaptă
împrăştie şi naşte năluciri.
Cînd soarele veni spre seară, tandru,
cu aripile-arzînd deasupra lui
şi coborî-n afund ca un scafandru
închis într-un ciudat costum verzui,-
sărmana scoică,-n corturi ideale,
răsunătoare, singură-n ocean,
îl presimţi deodată cu spirale
ca pe un şarpe amoros, viclean,
ce-şi ţine ochiul rece la distanţă
şi-şi scoate limba roşie printre dinţi
apropriidu-şi-o cu cutezanţă
pe umerii curenţilor fierbinţi.
De-aceea, alergînd înspăimîntată
prin sumbre constelaţii, se trezi
pe cealalaltă faţă, bulbucată,
pe unde niciodată nu e zi.
Iar soarele, visînd un golf utopic,
de mii de ani nici azi nu s-a-mpăcat,
ci cade brusc în adîncimi la tropic,
orbit de frumuseţe şi păcat,
stropind cu foc în corturi ţuguiate
pilaştrii lumii, algele de sus
ce plîng pe cer şi-l cheamă-nvăpăiate
să le sărute, după ce-a apus.

Nepotu-meu...

A stat zilele astea la noi, dar mai mult dădăcit şi bătut la cap de maică-mea - ce m-am bucurat!, las' să se înveţe cu greul de mic, hihihi - dar, într-o seară, nu ştiu ce împleteau acolo amîndoi că băiatul rîdea de răsuna toată ziua de vineri şi m-am dus şi eu să mă bag în seamă. Am stat ce-am stat şi după aceea m-am retras către vastele încăperi, lăsînd în urma mea un îndemn cu mare aer de "pohta ce pohtim": "Şi mai rîde, Guliţel, că îmi place să te aud". A rîs copchilul două zile şi jumătate. Rîde şi acum, rîd şi eu, şi îmi pare rău că nu pot să postez pe youtube rîsul ăsta în toate culorile. Băieţel-Guliţel - care, de altfel, e măgar mare, că are opt ani şi ceva - a mai încasat o lecţie de la înălţimea înţelepciunii mătuşii, care îi explica, foarte pătrunsă, că e cazul să se şteargă singur la cur, după ce face caca. De fapt - şi asta am înţeles eu prea tîrziu - bietei făpturi nu-i ajung picioarele pînă la podea şi îi e greu să facă echilibristică pe weceu, cu o mînă să se ţină, cu alta să rupă hîrtia, cu alta să se şteargă... În orice caz, s-a descurcat sub ameninţarea că nu-l şterge nimeni şi că n-are decît să stea în budă pînă se satură. Foarte amărît a fost şi nu pot decît să-mi imaginez cum s-a murdărit de rahat prinţişorul nostru pentru că, spre altă disperare a lui, spălatul pe mîini e obligatoriu şi el. De altfel, nici nu mă mir, pentru că la întrebarea mea, cu capcane motivaţionale: "Hai, măi, tu nu vrei să te faci mare, să ajungi să faci ce vrei tu, cum vrei tu?", mi-a răspuns hotărît: "Nu".

Medieri versus I, me, myself

Vineri şi sîmbătă am ţinut scula închisă, îmi săreau ochii din cap la calculator. Ce citim, ce citim? Îmi aduc aminte de Nina Cassian de la teveu şi, ia să vedem noi ce mai face Preda, cu iubitul lui cel mai tare dintre pămînteni, de' zicea toată suflarea că el a scornit-o pe aia cu "Dacă dragoste nu e, nimic nu e". Ei, nu e el. Iau cărticica şi încep să mă plictisesc încă de la primele pagini. Măi, şi cu cît pathos l-am citit în tinereţile mele, cînd mă fascina cum vedea el transfigurarea iubitei de la dragoste. Şi, bineînţeles, tot tămbălăul cu cenzurarea discuţiei dintre Dej şi Stalin... vuia toată suflarea. Ei, şi ajung la următorul paragraf: "I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod suprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul "Florilor de mucigai" şi al "blestemelor", un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric..." şi-am izbucnit în rîs, şi-am aruncat cartea cît colo. Hai sictir!
Cînd am citit eu cartea asta? Am citit-o, cu certitudine, DUPĂ Arghezi, dar e posibil să fi fost atît de acord cu fasolelile de mare filozof şi om de cultură ale lui Preda pînă-ntr-atît încît să preiau părerea asta despre Arghezi şi să mi-o însuşesc atît de mot-a-mot? Cîte asemenea licenţe subconştiente am mai făcut? Şi, în final, ce am crezut, cu adevărat, despre Arghezi cînd l-am citit? Cu cîte asemenea"medieri" ale criticilor, ale altor scriitori, ale prietenilor gîndesc în propria mea gîndire? Mai fac diferenţa între instanţa EU şi instanţele altor eu-ri? Gîndirea mea mai există ne-mediată, ne-arbitrată, ne-domolită de altcineva şi altcineva şi altcineva?
De fapt, a existat un singur punct de plecare - şi nici acela complet pur, complet ne-mediat - cînd mi-a citit tata "Poeziile" Elenei Farago şi le-am învăţat pe de rost, după trei citiri - încă nu ştiam să citesc -, dar şi acela... pe tata îl iubeam. Şi, încă, am noroc, pentru că eu n-am făcut o facultate de filologie şi mai am şi destul de multe repere vizuale, care, orişicît, sînt mult mai directe decît cele scrise, dar, totuşi... I'm a completely fake! Fuck it! De mîine, că e luni, uit tot şi o iau de la capăt!

Eu, mie, peste zece ani...

...că, deşi nu-mi plac deloc lepşele, lui Dragoş nu-i pot rezista, din motive foarte subiective, că e primul în viaţa vieţilor mele care mi-a spus că-s un om cuminte şi am o minte frumoasă. Drăguţul de el, cum nu ştie ce drac împieliţat pot fi!
Eu, către Bianca de peste 10 ani, scrisoare sub formă de sfaturi:

1. Nu-i mai cumpăra nepotului tău jucării cu care vrei să te joci tu! Gîndeşte-te la copil!
2. Prietena ta, Ara, te fute la cap de o mie de ani să faci ceva să publici poeziile alea! Le-ai publicat sau stai încă să te scarpini pe picioare că nu, nu eşti destul de bună??? Ia, astăzi să le trimiţi la edituri! (Ce bine că sfatul ăsta mi-l dau peste 10 ani...)
3. Gîndeşte-te că, dacă Bogza a făcut puşcărie pentru "Poemul-invectivă", Flaubert a exclamat, iritat şi confuz, într-un proces stupid, "Madame Bovary c'est moi!" poţi şi tu să defilezi în pielea goală pe stradă. În fond, draga mea Bianca de 48 de ani, nimeni nu s-a născut îmbrăcat.
4. Sper că, deja, nu mai suporţi ţigara, atîtea ţigări ai băgat în tine. Deşi ştiu că iubeşti ţigările pentru că, în lumea ta haotică, intermitentă şi plină de de toate, ţigara e o disciplină. Una de căcat, dar tot te disciplinează oleacă.
5. Fă-ţi curat în bibliotecă. Nu, nu-i frumos să dormi cu cărţile în pat, că-s şi ele nişte biete sufleţele şi se rup. Şi nu-i frumos nici să citeşti la masă, la WC, sau cînd mergi pe stradă. Nu sînt drogul tău, sînt cărţi, scrise de oameni şi publicate din nişte copaci.
6. E cazul să te gîndeşti la tine şi să nu-ţi mai fie atît de dor de tatăl tău încît să te îmbolnăveşti de bolile lui. Moartea e firească, trebuie să ne retragem la odihnă pentru că viaţa e nesfîrşită. Ne facem loc, politicoşi şi cuminţi.
7. Sper că nu eşti măritată, că ştii că nu poţi fără cărţi şi fără timp de pierdut aiurea, cu ochii în tavan.
8. Vei fi, în continuare, îndrăgostită de frezii.
9. Să nu uiţi să-ţi iei medicamentele de tensiune, cum ai făcut toată săptămîna trecută. Dacă vrei să-mi mai placă de tine.

Deci, astăzi...

... frondă totală!!! Paganini şi Rachmaninov la tot poporul!! Cred că vecinii mă urăsc din suflet... So what? Şi eu am hiper de-alea... Da' ce incredibil de frumoasă e muzica asta, care, parcă, îmi sună a poezie de multă vremeeeeeeeeee....

Amoeba meduzată

Da, de data asta, m-a prins şi pe mine tema Hunopolis-ului şi-am stat şi-am căutat peste tot amoebe, euglene, protozoare şi alte animale primordiale. Am reuşit o foarte poezie la temă - care mă face să nu-mi placă de mine, pentru că Sorescu mi-e indiferent şi totuna - şi una deloc, dar care îmi inspiră, dacă nu protozoare şi celenterate, o meduzare măcar, una deloc insignifiantă, atît de frumoasă e poezia a doua.
Deci:

O amoebă

Marin Sorescu


"Ce mai faci?"
Într-o bună zi luna
A întrebat pămîntul.

De milioane de ani
Îl tot vedea muncindu-se,
Mutînd mările dintr-un continent
Într-altul,
Experimentînd gheţuri şi vulcani
Şi stricînd zilnic o grămadă de munţi.
"Ce mai faci?"
A repetat ea.

Pămîntul a răspuns obosit şi grav.
"O amoebă."

Atunci luna a încruntat din sprîncene,
S-a făcut că înţelege
Misterul creaţiei şi al vieţii
Şi-a plecat mai departe gîndindu-se:
"Fleacuri de-ale bărbaţilor".

A IUBI

Gellu Naum

Înebunit de ridicol, aburit şi himeric
cu buzele crestate de triste muşcături
urcat pe catalige de cabotin feeric
şi tînăr, totdeauna tînăr, în slip sau în armuri

cum ai putea să recapitulezi
fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare tresărire
tot ce ai putut să adori, să visezi
înebunit de ridicol la fiecare tresărire?

Leşinat la farmecul unui cuvînt cînd plouă peste lume
galaxii de cuvinte incandescente
ca un copac tăcut presimţind printre brume
foşnetul marilor ferigi arborescente

care îndrăgostit şi ce ales între aleşi
ca şerpii, cu încolăciri fluide
s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş
ca să implore: deschide, deschide?

Înebunit de ridicol şi trist
cînd vocea ta sună ca o fereastră spartă
şi trec sub tăcere şi nu mai insist
şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră

şi nu mai spun nimic despre decenţă
despre oglinzi în care obrajii par de cretă
nimic despre crispata violenţă
a dragostei prin care treci ca printr-o baie perpetuă

nimic despre iubita cu umerii de fildeş
rotunzi, ca bilele de biliard, pocnind uşor
cînd ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi
pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor

nimic despre ciudata toropeală
cînd lîngă ochiul tău mîngîietor şi tandru
în sala de spectacole aproape goală
mîna iubitei luceşte ca un candelabru

nimic despre retina ca o lentilă arsă
şi bîntuită de ecouri
ale cascadelor ce se revarsă
din părul ei de umbre şi halouri

Ne sperie cocoşii care îşi ridică
prea puternice creste în noi; iar afară
aripile mucezesc şi se strică
şi nimeni nu le mai repară

Copacii, ştiu, foşnesc numai arareori
şi numai cînd le rupe vîntul crengile ceţoase:
punînd surdină peste troznetul îmbrăţişărilor
am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase

şi atunci asul de pică al resemnării ni s-ar desena pe buze
şi gîndurile, ca într-un golf liniştit, ni s-ar revărsa în pălărie
O, fireşte, cer scuze, cer mii de scuze
pentru această clipă de melancolie

dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin
sau dansator pe sîrmă sau orice
tot aş fi vrut să mai întîrzii puţin
lîngă iubire, ca notele după concert.

Nda, foaaaaaarteeeee fruuuuumooooosssss. Se dedică Arei, dacă-i pe-aşa... Şi mersi Pobby, de temă.

Da, deci da, oooo... cum am putut sa uit???

Controlorii de pe RATB, la ăia mă refer... Frunzărind blogurile alene într-o după-amiază de joi, în care mă simt tristă ca un hemoroid tratat, da..., controlorii! Evrika! Mă sui într-o dimineaţă în troleul 86 ca să mă duc să-l aştept pe tata şi pe soră-mea la gară - îi făcusem rost de bilete la un concert cu Natalia Oreiro, parcă - şi dau nas în nas cu trei controlori porniţi în tură. Unul, tînăr şi bagabonţel, se înfinge-n ochii mei: "Biletul la control!" Eu, cu chef: "N-am, uită-te şi tu la ce oră mă trezesc să mă scol să mă duc la serviciu, ca să pot să-mi cumpăr bilet, cîndva. Cînd o să am bani o să-mi cumpăr". El, complet derutat: "Şi... munceşti mult? Că te văd cam slabă". Eu: "Da, o să mor şi cine ştie cînd o să mai apuc să circul regulamentar". El: "Bine, lasă, îmi pare rău, spor la treabă". Eu, rînjind melodramatic, ca-n cucoana cu camelii, am mers cu complicitatea criminalului în suflet tot traseul, vegheată de duioşenia de om bun a controlorului.
În altă zi nu mă simţeam deosebit de plină de tupeul muntenesc, ci de o vulpoşenie probabil oltenească. Pac, mă sui în mijloc. Mă poziţionezzzzz strategic în faţa mijocului ca să-i ochesc la vreme pe aceia. La staţia a doua: aha, et voila! Ei sunt! Pac, mă dau jos şi aştept următorul troleibuzuleţ. Pac, mă sui din nou! I pac, că erau din nou cei trei Ygrami la staţia următoare! Pac, mă dau jos! Ei, şi acuma urmează un paaaaacccccc lung, că mă uitam în zare după troleu de ziceai că aştept mîntuirea, nu alta. În sfîrşit, apare şi eu îi trag două picioare, de furie... Mă sui, la staţia următoare, ce să vezi? Cei trei muşchetari... Mai aveam o staţie pînă la serviciu aşa că am luat-o cătinel pe jos, înjurînd de toţi sfinţii.
Altădată, extrem de plictisită şi de supărată pi univers, în tramvai, scurt şi la obiect: "Băi, deci am o sută de mii toţi banii, facem fifty-fifty şi adio!" Bun şi-aşa, erau două matahale ţigănoase nevoie-mare, care au coborît imediat şi şi-au luat două brînzoaice! Din ultimii mei bani!
Au urmat, bineînţeles, căutarea disperată de bilete folosite pe jos - şi am găsit!!! - întinse cu o morgă totală de fată onorabilă controlorului.
Dar faza cea mai tare a fost cînd băieţii au highjacked the tram. Pur şi simplu o gaşcă de 20 de controlori au oprit tramvaiul pe cîmp - 21 sau 22, nu mai ştiu - şi au purces la un control din ăla terorist. Eu aveam bilet perforat - de data aia -, dar mi s-a sculat, aşa, discret şi liniştit părul pe braţe. Era către înserare, eram pe cîmp, ăia păreau mulţi şi răi şi neabătuţi...
Sau cînd, sub ochii mei nemăsurat de stupefiaţi-admirativ, un tip i-a cerut unui controlor să se legitimeze şi, fără să clipească, i-a smuls legitimaţia şi i-a aruncat-o pe geamul deschis... Nu, nu sînt legende urbane, am fost martoră...
Daaaaaa.... foarte palpitant. O singură amendă am plătit, cînd abia aterizasem în Bucureşti... Am o scuză: aveam 19 ani.
Şi cred că trebuie să urmeze şi blaturile pe tren cînd, în acceleratul de Baia-Mare, un controlor mi-a luat buletinul şi mi-a promis că mi-l dă înapoi pe intervalul Ploieşti-Bucureşti, ca să nu fie vreun supra. Şi alergam după el prin intestinul mişcător: "Nenea, nenea îmi daţi buletinul?" La care el: "Ţi-l dau, da' mă pupi o dată?" Mă uit la el, avea capul ăla tipic oşenesc, rotund ca o minge, cu breton pe o frunte cvasi-plauzibilă, şi încep să-mi frămînt mîinile şi să fac nişte mutre şi să mă înroşesc şi să suspin, la care el: "No, ce faci aşa? Nu te-ai mai pupat niciodată?" La care eu, complet inocentă în glas, dar cu o doză masivă de cinism în subtext, îi şuier printre dinţi: "Ba da, da' nu contra buletin"
Am scăpat nepupată de către ficior.
Da, chiar îmi place să îmi aduc aminte de controlori diverşi.

Baladă pentru Rodicutzx

Pentru că mi-e o ciudă de mor că nu vorbesc toate limbile pamîntului şi pentru că mă obligă să mă deconspir... cîteva tot vorbesc... foarte puţine...

Ballade des langues ennuyeses

En réalgar, en arsenic rocher,
En orpiment, salpêtre et chaux vive,
En plomb bouillant, pour mieux les émorcher,
En suif et poix detrémpés de lessive,
Faite d’étrons et de puissant de juive,
En lavailles de jambs de lépreux,
En raclure de pieds et vieux houseaux,
En sang d’aspic et drogues venimeuses,
En fiel de loups, de renar et blaireaux,
Soient frites ces langues ennuyeuses!

En cervelle de chat qui hait pêcher
Noir, et si vie qu’il n’ait ent en gencive,
D’un vieux mâtin, qui vaut aussi cher,
Tout enragé, en sa bave et salive,
En l’ecume d’une moule poussive
Détranchée menu a bons ciseaux,
Dans l’eau où rats plangent groins et museaux,
Grenouilles, crapauds et bêtes dangereuses,
Serpents, lézards et tels nobles oiseaux,
Soient frites ces langues ennuyeuses!

En sublimé, dangereux à toucher,
Et au nombril d‘une couleuvre vive,
En sang qu’ont voit sur palletes sécher
Chez barbiers, quand pleine lune arrive,
Dont l’un est noir, l’autre plus vert que cive,
En chancre et fic, et en ces ors cuveaux
Où le les nourrices decrassent leurs drapeaux,
En petit baine de filles amoureuses
(Qui ne m’entend, n’a suivi de bordeaux)
Soient frites ces langues ennuyeuses!

Prince, pasez tous ces friand morceaux,
S’etamine, sacs n’avez ou blutoir,
Parmi le fond d’une braie breneuse;
Mais, par avant, en étrons de pourceaux
Soient frites ces langues ennuyeuses!

Un Villon, aproape mai decadent. Dar, te pui cu cin' te-ncurci? Se pare că ideile nu-s chiar aşa de noi, sau se pare că noi sîntem exact aşa, extrem de noi în subspaţiu... Sper să-i placă... că de nu..., am pus-o!