Amoeba meduzată

Da, de data asta, m-a prins şi pe mine tema Hunopolis-ului şi-am stat şi-am căutat peste tot amoebe, euglene, protozoare şi alte animale primordiale. Am reuşit o foarte poezie la temă - care mă face să nu-mi placă de mine, pentru că Sorescu mi-e indiferent şi totuna - şi una deloc, dar care îmi inspiră, dacă nu protozoare şi celenterate, o meduzare măcar, una deloc insignifiantă, atît de frumoasă e poezia a doua.
Deci:

O amoebă

Marin Sorescu


"Ce mai faci?"
Într-o bună zi luna
A întrebat pămîntul.

De milioane de ani
Îl tot vedea muncindu-se,
Mutînd mările dintr-un continent
Într-altul,
Experimentînd gheţuri şi vulcani
Şi stricînd zilnic o grămadă de munţi.
"Ce mai faci?"
A repetat ea.

Pămîntul a răspuns obosit şi grav.
"O amoebă."

Atunci luna a încruntat din sprîncene,
S-a făcut că înţelege
Misterul creaţiei şi al vieţii
Şi-a plecat mai departe gîndindu-se:
"Fleacuri de-ale bărbaţilor".

A IUBI

Gellu Naum

Înebunit de ridicol, aburit şi himeric
cu buzele crestate de triste muşcături
urcat pe catalige de cabotin feeric
şi tînăr, totdeauna tînăr, în slip sau în armuri

cum ai putea să recapitulezi
fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare tresărire
tot ce ai putut să adori, să visezi
înebunit de ridicol la fiecare tresărire?

Leşinat la farmecul unui cuvînt cînd plouă peste lume
galaxii de cuvinte incandescente
ca un copac tăcut presimţind printre brume
foşnetul marilor ferigi arborescente

care îndrăgostit şi ce ales între aleşi
ca şerpii, cu încolăciri fluide
s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş
ca să implore: deschide, deschide?

Înebunit de ridicol şi trist
cînd vocea ta sună ca o fereastră spartă
şi trec sub tăcere şi nu mai insist
şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră

şi nu mai spun nimic despre decenţă
despre oglinzi în care obrajii par de cretă
nimic despre crispata violenţă
a dragostei prin care treci ca printr-o baie perpetuă

nimic despre iubita cu umerii de fildeş
rotunzi, ca bilele de biliard, pocnind uşor
cînd ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi
pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor

nimic despre ciudata toropeală
cînd lîngă ochiul tău mîngîietor şi tandru
în sala de spectacole aproape goală
mîna iubitei luceşte ca un candelabru

nimic despre retina ca o lentilă arsă
şi bîntuită de ecouri
ale cascadelor ce se revarsă
din părul ei de umbre şi halouri

Ne sperie cocoşii care îşi ridică
prea puternice creste în noi; iar afară
aripile mucezesc şi se strică
şi nimeni nu le mai repară

Copacii, ştiu, foşnesc numai arareori
şi numai cînd le rupe vîntul crengile ceţoase:
punînd surdină peste troznetul îmbrăţişărilor
am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase

şi atunci asul de pică al resemnării ni s-ar desena pe buze
şi gîndurile, ca într-un golf liniştit, ni s-ar revărsa în pălărie
O, fireşte, cer scuze, cer mii de scuze
pentru această clipă de melancolie

dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin
sau dansator pe sîrmă sau orice
tot aş fi vrut să mai întîrzii puţin
lîngă iubire, ca notele după concert.

Nda, foaaaaaarteeeee fruuuuumooooosssss. Se dedică Arei, dacă-i pe-aşa... Şi mersi Pobby, de temă.