Încă mă bîntuie protozoarele...

Da, încă nu mi-a ieşit din cap tema Pobby-ului şi vroiam să mai bag ceva Gellu Naum, cu alge şi ce să vezi? O băgat el Gellu Naum, fără alge, dar cu somn şi uşi care pleacă lăsînd un gol. Foarte frumos, de altfel, dar m-a depăşit la mustaţă, ca să zic aşa.
Oricum, în sîmbăta cu protozoarele discuţie cu drăguţa mea pe mess, telegrafic: Trimite urgent poezie cu Scoica şi soarele, Doinaş. Stop. Eu nu ştiu ce mi-am făcut cartea. Stop. N-o mai am. Stop. Ea: Numai culţii au. Stop. Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea. Stop. Eu: Prin inimă neagră de codru trecea. Stop. Nu. Stop. Pe-asta o ştiu pe dinafară. Stop. Inculta de mine.Stop. Vache, trimite Scoica şi soarele. Stop. Ea: Ieri i-am citit cuiva care e la Paris şi îi e dor de Caragiale. Stop. Căldură mare. Stop. Am citit frumos, cu intonaţie. Stop. Ne-am kkt pe noi de rîs. Stop. (A urmat o discuţie foarte savuroasă în care ne-am porcăit şi tras oleacă de cap, dacă e mai mare Caragiale sau Eminescu, femei în toată firea...tz, tz, tz şi, după o pauză. Altă paranteză: AM PRIETENI EXTRAORDINARI!). Ea: Uite. Stop. Şi mulţumesc. Stop.
Şi aşa mi-a transcris poezia cu mînuţa ei de dimensiunea unui copil de 8 ani şi urmaşă a unor killeri vestiţi, pe care o reproduc cu mare respect şi iubire din copy-paste, mai jos. Bineînţeles că titlul era insvers.

Soarele şi scoica
de Ştefan Augustin Doinaş

În tinerele vremuri fără nume,
cînd astrele nu se sfiau de loc
să-şi scapere orbitele prin lume
ca păsări azurii cu plisc de foc, -
un soare nou, teşită zburătoare,
ce ţipă-n nori, hulită de furtuni,
găsi un golf cu apă ca o boare,
încins cu brîuri de luceferi bruni,
în care – stăpînind peste mărgeane
şi peste alge verzi cu subţiori,
aduse-ntîmplător din alte-oceane
de sepii sau de peşti scînteietori-
o scoică princiară, virtuoasă,
în smalţ de alabastru şi sidef
de mii de ani îşi cultiva în casă
penumbra, ca o pînză de gherghef.
Cum soarele grăbea pe mai departe,
o rază crudă, licărind abia,
pătrunse prin mătăsuri şi brocarte
ţinînd o clipă suliţa pe ea.
Dar scoica, ameţită şi confuză,
voind să-şi ocrotească boiul fin
şi perla în văpaie ce, lehuză,
îi dă fiori în pîntecul virgin,-
fugi-n adînc, sărind din treaptă-n treaptă
la valul cu frunzişuri şi luciri,
cu care apa simplă, înţeleaptă
împrăştie şi naşte năluciri.
Cînd soarele veni spre seară, tandru,
cu aripile-arzînd deasupra lui
şi coborî-n afund ca un scafandru
închis într-un ciudat costum verzui,-
sărmana scoică,-n corturi ideale,
răsunătoare, singură-n ocean,
îl presimţi deodată cu spirale
ca pe un şarpe amoros, viclean,
ce-şi ţine ochiul rece la distanţă
şi-şi scoate limba roşie printre dinţi
apropriidu-şi-o cu cutezanţă
pe umerii curenţilor fierbinţi.
De-aceea, alergînd înspăimîntată
prin sumbre constelaţii, se trezi
pe cealalaltă faţă, bulbucată,
pe unde niciodată nu e zi.
Iar soarele, visînd un golf utopic,
de mii de ani nici azi nu s-a-mpăcat,
ci cade brusc în adîncimi la tropic,
orbit de frumuseţe şi păcat,
stropind cu foc în corturi ţuguiate
pilaştrii lumii, algele de sus
ce plîng pe cer şi-l cheamă-nvăpăiate
să le sărute, după ce-a apus.